Să ai un comportament uşuratic este o treabă mai grea decît pare.

Are senzaţia că fuge de copilărie, de toate amintirile, care aleargă acum disperate în urma trenului, şchiopătînd şi plîngînd; dar, oricît de departe ar pleca, ştie că o vor ajunge din urmă, aducînd cu ele imaginea celor dragi care o vor bîntui ca nişte fantome, acuzînd-o că a crescut mult prea repede şi a plecat, trădîndu-le, părăsindu-le pentru un alt loc, un oraş de al cărui nume abia cu puţin timp în urmă auzise, un oraş care mai fusese numit cîndva şi Oraşul Prăjitură.

Ana îşi aminteşte că atunci cînd a venit pentru prima dată în acest oraş – cu o săptămînă înainte de a se fi început primul an de studii – toate i s-au părut extraordinare: drumul lung şi obositor, locurile şi oamenii noi, necunoscute toate.

A simţit un fel de bucurie inexprimabilă, copleşitoare, mult aşteptată chiar, în momentul primului contact cu oraşul care urma s-o adopte pe o perioadă de cel puţin patru ani. Acel moment însă a fost primul şi ultimul de asemenea factură. Nu s-a mai simţit apoi la fel. În perioada de început pentru că era prea singură şi ajunsese chiar să urască acest oraş în care se simţea ca într-o închisoare, cu ceva mai multe comodităţi e adevărat, dar totuşi închisoare. Iar mai pe urmă pentru că se obişnuise cu el, cu zgomotele şi forfota de fiecare zi, deşi această obişnuire, acomodare, a ei nu era echivalentă cu o adoptare totală din partea oraşului. Era ignorată şi-atît, nu şi inclusă în totalitate, cu drepturi egale.

A luat atunci, prima dată, în prima zi, un taxi, ademenită de vorbele curtenitoare ale unui şofer insistent. „Căminul „Înfrăţirea”?, a zîmbit acesta, auzind locul destinaţiei, ajungem repede, domnişoară”.

Dacia albă cu o cupolă galbenă a firmei „Fulger” a făcut într-un sfert de oră un drum de cinci minute. Şi preţul a fost, bine-nţeles, triplu.

„V-am zis eu c-ajungem repede, domnişoară?”

Şi nici măcar n-a reuşit atunci să se cazeze la căminul „Înfrăţirea”. Nu mai erau locuri rămase decît în hotelul Padiş, din Băile Felix, care caza studenţi în acel an, din cauza că erau puţine cămine.

În compartimentul slab luminat intră două tipe, înţolite ca pentru o paradă a modei, machiate ca la carte, oxigenate, cu nişte fuste de-o palmă şi cu aere de vedete. Nu par a avea mai mult de nouăşpe-douăzeci. Strîmbă dezgustate din nas în momentul impactului cu aerul îmbîcsit din compartiment, dar rămîn totuşi. Îşi agaţă cu mişcări lascive gecile în cuiere şi ocupă bancheta goală din faţa Anei.

Un timp şuşotesc, aruncînd priviri pline de înţeles domnului din faţa lor. Acesta arată cam de treizeci-patruzeci de ani, destul de elegant, deşi, în mod inexplicabil, călătoreşte la clasa a doua. Nu le acordă nici o atenţie, concentrat fiind asupra ziarului pe care-l citeşte, aşa că cele două îşi pierd după un timp interesul şi încep să comenteze cu voce mai ridicată, în rusă, atitudinea tipului insensibil, poate un misogin.

- Cred că n-are cu ce, concluzionează una dintre ele, aruncîndu-şi pe spate pletele care-i cad încăpăţînate peste decolteul generos.

- Sau o are atît de mică, săracul, că-i e ruşine cu ea, adaugă a doua, mîngîindu-şi provocator coapsa dreaptă.