N-avea rost

La olimpiade chiar era mulţumită că de multe ori participau şi studenţi din România. De fiecare dată erau însă aşezaţi separat, de parcă ar fi fost vorba de nişte înalţi demnitari care veneau să viziteze o familie nevoiaşă. Cînd luau masa, acestora le era pusă o masă separată şi erau serviţi ca nişte musafiri adevăraţi, din farfurii de porţelan, linguri de inox – chiar dacă ceilalţi participanţi nu primeau decît farfurii şi linguri simple din aluminiu. Ospitalitatea moldovenilor era evidentă. Bine-nţeles, la fel de primitori se aşteptau  să fie şi fraţii lor români.
                  Odată ajunsă în ţara mult dorită, Olga a urmărit neputincioasă cum toate visurile şi miturile din care trăise pînă atunci, cu care se hrănise, fremătînd de atîta speranţă şi aşteptare, se năruiau, se spulberau, explodînd unul cîte unul ca nişte baloane de săpun. Dragostea îmbobocită la Podul de Flori se ofilise înainte de a înflori.
                  Facultăţile erau pline de studenţi agresivi, porniţi împotriva celor care îndrăzneau să le invadeze teritoriul, să le ia locurile în cămine, bursele şi meritele pe toate planurile.
                  Profesorii erau plini de prejudecăţi, discriminîndu-i şi învinuindu-i pentru toate relele pămîntului, extrem de supăraţi cînd aceştia se dovedeau a fi cu mult mai buni la învăţătură decît copiii lor şi extrem de mulţumiţi cînd era vorba de studenţi mediocri, care le confirmau teoria că moldovenii sunt proşti şi corupţi şi că nu au ajuns aici decît mituind în stînga şi-n dreapta şi nu pe baza cunoştinţelor.
                  Cînd le-a spus părinţilor săi – profesori de română amîndoi – cum stau de fapt lucrurile în „ţara mumă”,  ea a fost  cea învinuită că poate nu era suficient de silitoare sau poate nu se arăta destul de interesată de anumite lucruri care erau  importante, că poate  inventează, că poate aşa i se părea   la-nceput, că multe altele, încercînd să se agaţe de propriul lor mit, care le tulbura mintea, acoperindu-le urechile. România era ţara visată şi o sfătuiau cu toată severitatea să se acomodeze şi să rămînă acolo, ca să-i poată aduce mai tîrziu şi pe ei la ea. Nici un argument, nici o dovadă, oricît de întemeiată, nu le putea schimba această hotărîre.
                  -Mi-o fost tare dor de tine, iubi, o cuprinde Olga, sărutînd-o pe ambii obraji, imediat cum Ana bagă capul pe uşa camerei ei. Cum o fost acasă?
                  – Klióva.
                  – Ceva spriţîkiálî? Olga este foarte curioasă cînd vine vorba de băieţi, ca orice fată, de altfel, ce să mai.
                  – Da, da’ numai pe moment, nu-i ceva long lasting.
                  – Aha, da’ cum de-ai  venit aşa de repede? Ai învăţat?
                  – Nu prea am învăţat, de-atîta am venit aşa de repede…
                  – V-au ţinut mult în vamă?
                  – Da, vreo patru ore. Era să întîrziu la trenu’ de seară de la şapte. Altfel ar fi trebuit să stau în gară toată noaptea. Data trecută aşa am păţit, ţi-am mai zis eu. S-o legat atunci de mine şi un gardian de pe acolo şi m-o zaibít, abia am scăpat de el. Am îngheţat acolo ca un căţel cu bagajele lîngă mine. Nici să mănînc n-am putut. Acuma am avut noroc, chiar dacă am alergat să sar în tren. Din mers am sărit.
       – Chiar aşa ai făcut? Ai sărit din mers? cască Olga ochii mari.
                – Nu! M-ai crezut, iubi? Hi-hi-hi! se distră Ana pe seama micuţei sale prietene, hai nu mai fă ochii pătraţi, ştii c-am glumit.
                  – Iar tu cu prostiile tale! Da’ ce-au avut ăştia de v-au ţinut chiar atît de mult în vamă? La noi sau la români?
                  – Şi şi. Nu ştiu ce-au avut toţi. Au descoperit o maşină care avea ascunse ceva droguri sau nu ştiu ce şi s-au apucat să ne purice pe toţ. Ne-au pus să scoatem tot din bagaje, pînă şi caietele de cursuri şi borcanele cu dulceaţă. Ia şi le bagă pe urmă la loc aşa cum au fost!..
                  – Am stat şi eu o singură dată atîta, dar, în general, am stat mai puţin.
                  – Da, da’ ţii minte cînd ne-o fraierit atunci taximetristu acela şi ne-o lăsat în vamă,  că el mai departe nu poate să meargă?
                  – Şi nici măcar banii nu ni i-a dat înapoi…
                  – …şi ce frig era, o zăpadă ş-un ger de mi-au îngheţat atunci picioarele bocnă. Că bou’ de Marcel n-a putut să băzărească cu şoferul, să-l întrebe de la bun început dacă ne duce sigur  pînă-n Chişinău sau nu. Am stat în vamă două ceasuri   ş-am îngheţat cu grămada de bagaje lîngă noi şi-am şi mers în picioare pînă acasă în autocaru’ cela bîcşît cu lume.
                  – Ce vrei dacă-i un molîu şi jumate? Habar n-are pi ce lume trăieşte şi   s-o mai supărat că l-o lăsat Inga. Cum să nu-l lase dacă el niciodată nu ştie ce vrea di la viaţă şi-i nesigur pe orice face  şi spune. Nici măcar nu i-a spus sigur dacă vrea sau nu să fie cu ea sau ceva de genul ăsta. O ţinea în într-o permanentă nesiguranţă pe săraca Inga.
                  – Da, dar ştii că ea are acum pe altcineva şi cred c-o să se mărite?
                  – Mai bine aşa. Decît cu Marcello… Mergea pe la ea rar, numai în vacanţe, atunci cînd mergea şi pe acasă, parcă asta era relaţie normală? Oricum îi greu cînd unu-i într-o parte, ş-altu-n alta. Ea învăţa acasă, el aici. N-avea rost.