A doua zi, la cursul de dimineaţă, Ana aproape dorme cu capul pe masă.
                  - Ce-ai făcut azi-noapte de eşti aşa obosită?
                  Miha este una dintre cele mai invidioase şi mai răutăcioase colege. Îşi bagă tot timpul nasul unde nu-i fierbe oala. E tot timpul curioasă să le afle pe toate, altfel moare.
                  „Altă fată a popii…”
                  Ana ridică cu greu capul şi o priveşte cu ochi somnoroşi.
                  - A fost la chef toată noaptea, răspunde în locul ei Tulupcik, care stă cu un rînd mai în spate şi, din cîte se pare, este hotărîtă să nu piardă nici o ocazie de a se răzbuna.
                  - Da. Am fost toată noaptea la chef şi am tras o băută pe cinste. Ce ne-am mai distrat! Pînă dimineaţa. Sunt frîntă de oboseală.
                  „Na! Să muriţi de ciudă, că prea vreţi să le ştiţi pe toate. Şi nici n-am chef de voi, pensionarelor, mor de somn. Ce ne tot bagă ăştia cu alte grupe la seminarii? Numai de tolomaca asta dau peste tot. Nu poate omu’ respira în voie de cosiţele ei.”
                  - Deci nu ţi-ai învăţat la Pancu?, insistă Tulupcik, mîngîindu-şi cosiţele blonde de care e tare mîndră, mai ales că se aude strigată rusoaica sau la blonde de la Moldavie de unii colegi şi profesori.
                  - Nu prea. Îţi dai seama că numai timp de aşa ceva n-am avut. Mi-am agăţat acolo un tip aşa de mişto –  o priveşte cu coada ochiului, luîndu-şi un aer cît mai indiferent – că nu m-am putut dezlipi de el toată noaptea. M-a condus pînă în cameră şi mi-a propus să ieşim azi la o pizza. Da’ nu ştiu dac-o să fiu în stare să ies undeva la cît de obosită mă simt.
                  „Acum chiar că mori de ciudă. Ştiu că ai motive să-mi faci  zile negre. Aşa-i că m-ai mînca friptă?  Sta-ţi-aş în gît!”
                  - Da’ am auzit că te-ai bătut acolo cu fata popii, încearcă Tulupcik  lovitura sub centură.
                  - Cum, se miră Miha, tu te baţi ca băieţoii?
                  - Da, dar numai cînd e nevoie. Îmi prind bine orele de kick-box cu Marcello, iar aseară chiar a fost nevoie de aşa ceva, mai ales că trebuia să-l protejez chiar pe el.
                  Cu aceste cuvinte Ana îşi culcă înapoi capul pe masă, lăsîndu-le pe cele două  cu gura căscată. Miha are o bîrfă în plus, iar Tulupcik  un motiv de a o urî în plus.
                  Adevărul e că are nişte colege de grupă de invidiat. Sînt treizeci şi trei în grupă – trei sînt băieţi, restul fete, dar, pe cît sînt de multe, pe atît de rău se înţelege. Sînt grupate toate în bisericuţe de cîte cinci-şase sau trei-patru şi se bîrfesc între ele. Ana constată că, cu cît mai multe fete sînt într-un singur loc, cu-atît mai multe probleme apar, acestea crescînd în mod geometric în raport cu numărul fetelor. Mai ales la Facultatea de Litere se poate observa acest lucru foarte clar..
                  Fiind singura studentă basarabeancă din grupă, Ana nu face parte din nici o bisericuţă şi nici nu bîrfeşte pe nimeni. Încearcă să se înţeleagă bine cu toate fără a se afilia vreunuia dintre grupuleţe. Adevărul e că este, de fapt, singură. Între atîţia colegi.
                  Îi pare rău că Olga nu poate fi în aceeaşi grupă cu ea. Îi este chiar ciudă că e nevoită să moară singură de plictiseală pe la cursuri. Cînd se mai întîmplă să fie amîndouă la acelaşi curs, chiar dacă acest lucru se întîmplă destul de rar, se distrează pe cinste. De fiecare dată găsesc cîte o prostie de care să rîdă. Ba de vreun cuvînt spus de un coleg sau de vreun prof, ba de întîmplările din seara precedentă, de orice li se pare lor a fi ieşit din comun.
                  Problema este că Ana are un rîs foarte zgomotos şi molipsitor şi, de fiecare dată cînd  începe să rîdă la curs, toată lumea se întoarce spre ele. Rîsul este printre puţinele lucruri la care n-a renunţat şi care o ajută să treacă peste momentele dificile, dar şi să se simtă bine cu prietenii.
                  Odată, la un curs de gramatică, în timp ce profa explica nişte reguli, cele două prietene şi-au găsit de povestit bancuri, destul de tare însă cît să le poată auzi şi fetele de lîngă ele.
                  „Da, domnişoarelor!…” s-a auzit dintr-o dată în sala de curs. Olga s-a făcut şi mai mică sub masă, iar Ana era gata să se ridice de la locul ei fiind sigură că vor fi date afară.
                  „…Chiar nu înţelegeţi nişte chestii atît de simple?” a continuat profa, urmîndu-şi explicaţiile date fetelor din primul rînd  referitoare la noile reguli gramaticale.
                  Şi Ana şi Olga au răsuflat uşurate, însă această confuzie, care a reuşit să le zăpăcească pe moment, le oferea noi prilejuri de rîs de fiecare dată cînd îşi aminteau de ea.
                  Altă dată, la un curs opţional de folclor, cele două se plictiseau de moarte de bîlbîiala doamnei Vrancea care iar îşi uitase foile acasă şi nu mai ştia ce trebuie să le dicteze. Din obişnuinţă, Olga s-a întors către o colegă din spate şi i-a spus:
                  - Dă-mi, te rog, o piatră sau ceva să-i arunc în cap.
                  Această expresie o foloseau cele două cînd era vorba de ceva sau de cineva extrem de plictisitor sau enervant. Însă colega spre care s-a întors atunci Olga nu era Ana, ci o alta, care habar n-avea pe ce lume se află.
                  - Stai un pic, i-a spus  aceasta, luată  prin surprindere, să mă uit sub masă, poate găsesc ceva…
                  Văzînd că este chiar luată în serios, Olga i-a zis să stea liniştită, că a fost doar o glumă.
                  - A… da?
                  Adevărata reacţie la această glumă a urmat abia în pauză, cînd Olga i-a spus Anei ce s-a întîmplat în timpul cursului. În  momentul următor însă s-a întors şi s-a îndepărtat de Ana ca să nu fie recunoscută şi nici văzută împreună cu ea, pentru că aceasta a izbucnit în binecunoscutul ei rîs molipsitor şi gălăgios, care a durat cîteva minute, făcîndu-i pe toţi cei care se aflau pe hol  să-şi întoarcă privirile uimite spre sursa rîsului.   
                  Primul curs a doua zi după chef era deci cel ţinut de Pancu sau, mai bine-zis, domnişoara Pancu, una dintre cele mai severe profesoare. O domnişoară bătrînă şi strictă, care favoriza băieţii şi nu suporta fetele. Băieţii erau pentru ea cele mai inteligente şi mai dăruite fiinţe.
                  „Băieţii au o inteligenţă şi un intelect natural. Fetele sînt nişte proaste care trebuie să se chinuie nopţi întregi să înveţe lucruri simple pe care ei le înţeleg fără prea multe explicaţii. Faptul că fetele au de multe ori succese  mai mari nu se datorează inteligenţei lor naturale, ci încăpăţînării lor perseverente”.
                  Era o teorie pe care, ori de cîte ori avea ocazia, o expunea publicului ascultător. Şi asta cu toate că făcea ea însăşi parte din categoria fiinţelor defavorizate.
                  Era o profesoară cu toane în adevăratul sens al cuvîntului. Cînd intra într-o sală de curs şi se aşeza la catedră, mirosea întîi masa, strîmbînd din nas.
                  - Ce obicei prost au unii profesori de a scuipa cînd vorbesc, iar saliva lor puturoasă se depune toată pe masă şi miroase într-un hal fără de hal, încît nu pot sta aici. Trebuie să-mi ştergeţi masa dacă vreţi să ţinem curs.
                  Îi zîmbea apoi cît de provocator putea unuia dintre puţinii băieţi care erau la Litere, Mircea, preferatul ei –  despre care spunea că „e pe jumătate pierdut pentru societate”, asta pentru că acesta avea o prietenă destul de drăguţă, colegă de grupă cu el, şi o relaţie destul de serioasă –   întrebîndu-l suav:
                  - N-ai vrea, dragule, să-mi ştergi, te rog masa cu buretele acesta? Umezeşte-l întîi.
                  Cînd era vorba de băieţi, îşi punea la bătaie tot farmecul celor patruzeci de ani demult trecuţi, zîmbind cu faţa ei uscată, acoperită din plin cu fond de ten şi fard de obraz şi mişcînd, la fiecare zîmbet, din urechile mari şi îndepărtate de craniu.
                  Ea însă nu era capul de listă al ciudaţilor din facultate.
                  Acest loc îl ocupa unul dintre profesorii de franceză, cu care Ana nu avea de-a face, dar de care auzise şi pe care-l văzuse pe holurile facultăţii. Era un domn la fel de trecut ca şi domnişoara  şi, la fel ca şi ea, prefera băieţii. Într-un mod destul de evident. În timpul orelor de curs se plimba printre bănci, aşezîndu-se lîngă „favoriţii” lui pe care-i mîngîia pe obraz, făcîndu-i să roşească de ruşine şi furie. Nu prea îndrăzneau să comenteze însă nici unul. Toţi vroiau să treacă examenul de literatura franceză. Mulţumit de rezultate, proful trecea mîndru pe holurile facultăţii, cu nasul cîrn în vînt, cu mersul legănat de femeie şi cu dosarul plin de cursuri sub braţ.   
                  Ana aşteptă cu mare nerăbdare să se termine orele – de obicei nu chiulea, oricît de obosită şi de sictirită ar fi fost – dormind cu capul pe bancă în pauze. Iar Miha şi Tulupcik aşteptară nerăbdătoare momentul cînd domnişoara Pancu ar fi întrebat-o pe Ana şi aceasta n-ar fi ştiut. Moment care, cînd a venit, le-a dezamăgit profund. Ana învăţase chiar mai bine decît  s-ar fi aşteptat oricare dintre colegi.
                 În acel moment Ana ştia că nu trebuie să fie neapărat un medium ca să-şi dea seama că multiubita ei amică şoptise printre dinţi exact acel suca pe  care-l şuierase blonda din tren. Cînd s-a întors către ea, aceasta se prefăcu a căuta concentrată rău ceva printre cursuri, iar Miha i-a zîmbit, arătîndu-i un ok american, care în Bulgaria nu era altceva decît gestul care înlocuia cea mai metafizică înjurătură: cea a expedierii la origini.
                  „Mai du-te tu,” o trimise Ana în gînd, întorcîndu-i spatele.

Your response: