Ana ridică cu greu privirile peste grupul omogen de obiecte neidentificabile de pe masa de lucru şi se priveşte în oglinda de deasupra mesei. Dimineaţa primului examen. Din penultima sesiune. Beah!
Are ochii tulburi, un pic umflaţi de nesomn şi de prea multă cafea. Parcă şi cearcănele au început să se vadă tot mai pronunţat (şi tocmai la ea, care se laudă că nu are cearcăne şi nici nu va avea vreodată!).
Îşi aruncă ochii peste cursuri pentru ultima dată. Este deja destul de tîrziu, iar ea nu e o persoană care să înveţe mai uşor dimineaţa. Seara şi noaptea e timpul perfect pentru creierul ei să poată stoca informaţia primită. A citit mai demult undeva că astfel de oameni fac parte din categoria „bufniţelor”, iar cei care reuşesc să înveţe cel mai bine dimineaţa sînt „ciocîrliile”.
Îşi scoate ceasul din poşetă – este ceasul mecanic, de mînă, primit în dar de la părinţii ei la aniversarea a şaisprezece ani, în răstimp de cinci ani l-a lăsat fără cureluşă, aşa că-l ţine în poşetă.
Opt şi zece. Reuşeşte să ajungă la timp şi să-şi ocupe loc în sală. O trezeşte pe Tanea care tresare speriată, sare jos din pat şi începe să se îmbrace în grabă de parcă i-ar fi zis că a luat foc căminul.
- Ou fuck! Di şi nu m-ai trezît mai răbdi? Shit! Shit! Unde mi-i bliuzka? Nu mai apucăm noi locuri.
- Poate ne ţine loc Simona.
- Da, blea, ca data trecutî, c-am stat în faţî.
Chestia cu locurile în timpul examenelor este destul de importantă. Doar unii profi îi aranjază în ordine alfabetică – în aceste cazuri Ana stă tot timpul exact în primul rînd, chiar sub nasul profului, ceea ce nu e chiar aşa de plăcut – ceilalţi îi lasă să stea cum vor. Iar ei, lucru normal, se refugiază cît mai departe de primele rînduri. Nici chiar în ultimul, ci aşa, pe la mijloc, unde eşti mai ferit de ochii scrutători ai asistenţilor. Să te poţi „concentra” în linişte.
Cafeaua, consumată în cantităţi industriale, o face să meargă ca ameţită pînă la facultate. Şi nici măcar nu e sigură dacă e de la oboseală sau de la cafea. Are o stare neplăcută de agitaţie, cu binecunoscutul nod în stomac. Nici Tanea nu arată mai bine.
- Am eu nişte tablétci la mine, vrei? îi propune Rita cînd cele două ajung într-un sfîrşit în sală.
Tot ea a fost şi cea care le-a păstrat cîte un loc bun, exact pe la mijlocul sălii.
Simona nici n-a venit încă.
- De care?
- Calmante.
- Da, dă-mi o pastilă. Mai bine două.
- Hei, ci faciţ? Ci-ai păţît că bei pastile?
Tanea le priveşte mirată pe amîndouă.
- N-o păţît nimica, da’ o vrut sî-i dau nişti calmanti.
- Ana, tu eşti nebunî, ce-ţ trebui calmanti? Ai învăţat, care-i problema?
- Am învăţat, da dacă nu iau pastilele, nu mai am putere să stau la examen. Ori merg la cămin de pe-amu, ori pun capu pi bancă şi dorm.
- Ştii că îţ dau cîti tablétci vrei, da să m-ajiuţ, bun?
- Akei! Deal!
- Voi undi staţ? îşi reaminteşte Tanea cea mai problematică întrebare.
- Aici, îi arată Rita cele două locuri de pe mijlocul rîndului.
- Aşa, da’ cari-i locu’ pintru mini?
- Locu di la marginî îi liber, da’ eu nu stau acolo, cî ti zastucéşti răpidi acolo.
- Niş eu n-aş sta acolo…
- Las’ că stau eu, se oferă Ana, staţi voi la mijloc să puteţi copia, că eu am învăţat destul. Ştiu temele. Nu mă pierd.
- Anuşca, ti iubesc, o sărută Rita pe obraz.
- Şî eu… Cîti o datî, este şi Tanea de acord.