După două pastile calmante – pe care Rita le ia cu prescripţie medicală pentru a-şi calma nervii cu care are într-adevăr probleme – Ana intră într-o stare de relaxare soră cu hipnoza sau euforia. Bine că a învăţat. Scrie aproape mecanic.
Pe la mijlocul examenului începe să fredoneze pe sub nas proaspătul hit al Sarei Connor „Skin on skin”.
„Just a little bit more love… just a little bit more passion… this is how it should begin… skin on skin…”.
Colega din rîndul din faţă se întoarce mirată către ea. Ana îşi însă continuă mormăiala fără s-o bage în seamă. Una din cele două asistente se apropie şi ea, simţind că ceva nu e-n regulă. Totul este ok, Ana scrie în continuare, sigură de cunoştinţele sale, dar şi fredonează, lăsată lejer pe spate în scaun, creînd la un moment dat impresia că ar avea vreo fiţuică sau ceva sub bancă de pe care copiază. Nu are, dar acest lucru n-o convinge pe asistenta care rămîne lîngă ea pe tot parcursul examenului, citind tot ceea ce scrie Ana pe foi. Iar de scris a scris destul. Noroc de ea că n-au bănuit-o că-i drogată, altfel nu mai vedea licenţă şi celelalte bucurii ale vieţii de student de anu’ patru, anormal de stresat pe ultima sută de metri.
În prima sesiune, Lilea, o prietenă de la mate-info, a ieşit plîngînd din sala de examen. Ana a întîlnit-o, din întîmplare, pe holul facultăţii.
- Mi-o spus că nici nu vrea să mă vadă-n examen pînă-n anu’ patru, pentru că sînt basarabeancă, i-a explicat aceasta Anei printre lacrimi, şi am învăţat, eram sigură că iau notă bună…
N-a crezut-o atunci. S-a convins mai tîrziu, simţind discriminarea pe propria piele, cînd s-au afişat rezultatele primului examen – lingvistica generală – şi a văzut că are nota 5. A crezut că a-ncurcat proful nota, aşa că a mers în biroul lui pentru a clarifica situaţia.
Domnul Mihnea, profesorul de lingvistică, mic de statură, rotund ca un castravecior, a măsurat-o din cap pînă-n picioare.
- Cum te numeşti? a întrebat-o el pe un ton ironic. Banu? Aha, din Republica Moldova?
S-a ridicat de la birou şi s-a apropiat de ea.
- N-am greşit nota, drăguţă, chiar n-am greşit-o, tonul îi creştea treptat. N-am greşit-o, căci ştiu că voi ăştia, basarabenii, sînteţi nişte ignoranţi, nişte proşti şi nişte îngîmfaţi. Mai ales fetele. Voi nu veniţi aici să-nvăţaţi. Aveţi bursă, staţi gratis în căminele în care copiii noştri ar trebui să stea şi vă faceţi de cap, stricîndu-i şi pe ei. N-ar trebui să vă dea statul român nici un leu. Şi tu-ndrăzneşti să-mi spui mie că am greşit nota!
Începuse să gîfîie de furie.
- N-am greşit-o şi dacă nu ieşi chiar în momentul ăsta afară din birou, îţi dau patru şi nu te mai trec pînă-n ultimul an, să umbli după mine şi să te milogeşti să te ascult şi să te trec anul cel puţin cu cinci, ca să poţi intra în licenţă, dacă o să intri, ceea ce nu cred că se va întîmpla!
Ana a ieşit în acel moment din birou, simţind că nu mai avea mult şi ar fi izbucnit în plîns. Nu înţelegea totuşi de unde această prejudecată a celor de aici. Cunoştea colege din an, românce băştinaşe, care-şi rezolvau examenele la un tęte-ŕ-tęte destul de intim cu profii. Acestea însă treceau drept fete cuminţi şi silitoare. Pe cînd ele, cele cîteva basarabence din an, care se străduiau să înveţe, fiind toate copii de intelectuali, erau considerate nişte curve şi nişte proaste.
Bine că nu încercase şi domnul Mihnea să se dea la ea, cum a încercat un prof de filozofie cu o altă colegă care a merse la el pentru acelaşi motiv – să conteste o notă. Filozofu’ a înghesuit-o într-un colţ al biroului şi numai o cheie răsucită din afară în broasca uşii a salvat-o, iar nota a rămas aceeaşi, necontestată.