Publicat de: trenulfoamei | 14 Februarie, 2008

Lectura placuta

Dupa cum vedeti, asa cum am promis, in 30 de zile a fost postat pe blog tot romanul. Fiind un blog, postarile sunt in ordine cronologica, asa ca, daca nu ati urmarit romanul, il puteti citi de la coada la cap… Pentru cei care nu stiti cum ati ajuns aici, sunteti pe blogul romanului Trenul foamei, un  roman scris de o fosta studenta moldoveanca. Lectura placuta!

Publicat de: trenulfoamei | 27 Ianuarie, 2008

IMN, LEI, TREN – UN FEL DE CONCLUZIE

Cînd atmosfera se încinge rău de tot, fetele ajung la concluzia că ar fi mai bine să spele putina, nu de alta da’ nu mai este mult pînă cei cîţiva tipi mai curajoşi care li s-au alăturat să devină prea insistenţi şi, în plus, nu-i bine să rămîi prea mult în acelaşi loc, că poate se plictiseşte lumea de tine. Propunerea generală este să pornească spre cămin. Mai văd ele dacă ajung acolo. Sînt toate în toane bune, destul de ameţite, aşa că, după ce se văd ieşite în stradă, Ana, Rita, Olga şi Tanea încep să cînte imnul Moldovei cît le ţine gura:
„Liiiimba noaaaastră-i o comoaaaaarăăăăă / În aaadîncuri înfundaaaatăăăă./ Uuuun şiiiraaag de piaaatrăăă raaaarăăăă/ Peee mooooşiiie revărsaaaatăăăă!”.
Întunericul nopţii şi liniştea oraşului le dă şi mai mult curaj. Berile şi vodka sînt un supliment aproape inutil, chiar dacă îşi au şi acestea un rol aparte. Inspirate de colegele basarabence, Ana-Maria şi Geanina încep să cînte imnul ţării lor:
„Deşteaaptă-teee, romââââneee, diiin sooomnul cel dee moaaaartee…”.
Olesea, rămasă singură, începe şi ea să miorlăie nişte versuri despre care nu-şi mai aminteşte dacă-s din imnul Rusiei sau cel al Ucrainei sau a fost al fostei URSS sau e doar un cîntec rusesc sau poate doar o poezie.
„Şiroookaaaa stranaaa moooiaa rooooodnaaaaiaa/ Mnooogaa v neeei paaaleaa, leesaaa iiii … huio znaaaiiiit ştoooo…”
Fiecare cu imnul lui. Patrioate sadea. Chiar dacă talentul lor nu este apreciat de cei cu geamurile spre stradă şi nici de căţei. Da’ ce-nţeleg ei în artă? Cu muzică drumul pare mai uşor.
Merg totuşi la cămin.
La intrare – zgomot răsunător de sforăituri.
– Şşşşt! Mai înşet. Doarmi portaru’. „Báiu bái, usní, mói málicik”
Trec, chicotind, mergînd în vîrful degetelor, pe lîngă geamul portarului, apoi aleargă, tropăind şi urlînd, pe scări în sus.
În cameră, Ana se aruncă obosită şi ameţită pe pat. Nu are putere nici să se dezbrace. Olga se trînteşte în pat lîngă ea.
– Dacă merg la ora asta în cameră, mă omoară fetele, oftează ea, cică mă strîc de tot cu voi, mai ales cu tini, se întoarce ea spre Ana.
Întinde apoi mîna şi-o mîngîie tandru pe păr.
– Cum să mă strîc cu tini? Eşti de o mie di ori mai bună ca ele…
– Şi eu te iubesc, Olguţ.
– Eşti cea mai bună prietenă. Ce mă făceam eu fără tine?
– Naiba ştie, ca şi io fără tine. Cred c-aş fi sărit pe geam demult. Mai ales după faza cu…
– Cu cine? Cu … cu cineva la cine mă gîndesc şi eu ?
– Aha, nu cred că treceam peste acel moment.
– Ştiu că-l mai iubeşti. Şi el te iubeşte, să ştii, am văzut.
– Da, da’ ştii că lucrurile nu-s chiar atît de simple. Zici că-şi bagă dracu’ coada, Doamne, iartă-mă, chiar dacă-i vorba de Dumnezeu… Da’ bine, lasă asta acu’, nu mă omorî.
– Da, te cred iubi, ştiu că te simţi prea vulnerabilă cînd eşti lîngă acea persoană, iar ţie chiar că nu-ţi place să te dai de gol, să te araţi slabă şi influenţabilă, nu-i aşa? Da’ tu nu-şi dai seama că vă chinuiţi amîndoi? Şi nici pe Marcel nu-l laşi în pace şi-l prosteşti de cap. N-ai tu nevoie de el. Nu de el. Ştiu că nu-ţi place să-ţi exteriorizezi adevărata natură, adevăratele sentimente şi să-ţi înfrunţi problemele cerînd ajutor. Dar de ce totuşi nu vrei să încerci?
– De ce, de ce, pui prea multe întrebări, ştii că, dacă mi-aş lăsa sentimentele afară, la lumina zilei, ar provoca un adevărat uragan şi aş putea fi strivită de propria interioritate. Iar de ajutor n-am nevoie, mă descurc.
– Ştii ce cred eu? Cred că te cam ajunge berea la cap…
– Of, Olguţ, ia tibia liubliu.
Geanina şi Ana-Maria rămîn pe hol la ţigară.
– Parcî nu v-o ajiuns, bleá, cît aţ fumat la pivî, se revoltă Rita, abia reuşind să-şi menţină echilibrul.
– Da ţîi şi, ţî-i şiudî? Da, bleá? o priveşte Tanea pe sub sprîncene, bănuitoare, ţî-i şiudî c-ai rămas fărî ţîgări?
– Mi-i şiudă, bleá, cî mi li fumaţ voi, ş-apu’ pi fiicari pachet scrie: Minzdráv pe-re-du-pe-re-jdá-et! Voi nu ştiţ sî citiţ?
Ana adoarme liniştită lîngă Olga. Primul examen este deja dat. Mai au încă vreo opt mai serioase şi vreo două-trei mai puţin serioase. Urmează semestrul al doilea, ultimul din anii studenţiei, apoi perioada de pregătire pentru licenţă, pentru lucrarea de diplomă şi toate alea. Ştie c-o să se descurce. Are încrederea asta. N-are de ce să-i fie frică.
Dup-aia poate va da la master sau va merge acasă. Se va mai gîndi şi la asta mai tîrziu.
Inima ei chinuită… Mai tîrziu.
Marcello… vede ea ce va face şi cu el. Mai tîrziu se va gîndi şi la lucrul acesta. Nu acum, nu acum…
În noapte se aud cum rag leii de la grădina zoologică. Rag de foame sau de singurătate sau de dor de libertate, cine ştie.
Ana visează urît, se vede iar în trenul care o duce spre nicăieri, prin tuneluri interminabile, pe drumuri şerpuitoare, ocolitoare, printre stînci gata să se prăbuşească peste vagonul ei.

Publicat de: trenulfoamei | 26 Ianuarie, 2008

T.a.T.u.

Cele trei îşi iau colegele de cameră, pe Olga şi nici un băiat – profanii n-au voie în grupul lor – şi o pornesc spre cel mai apropiat bar, ca să nu fie prea departe de cămin, în caz că se vor aduna prea multe beri.
Cînd iese cu fetele la băute Ana trage şi ea cîte o ţigară, chiar dacă nu este fumătoare şi nici măcar nu ştie cum se ţine ţigara între degete, iar fumul nu-l trage mai departe de gît. Nici o dată pînă-n plămîni.
– Hai sî-ţ arăt cum sî faşi, o dăscăleşte Rita de fiecare dată, tragi din ţîgară şi exclami, trăgînd fumul în piept: „Hiii!” şi-l dai pi urmî afarî: „M-o prins mama fumînd”. Nu-i greu. Încearcî.
Nu e greu, dar n-are curajul să tragă fumul pînă-n capăt.
– Îi mai rău aşa. Poţi sî faşi cancer la gît sau la limbî. Ascultî-mî pi mini.
Fie şi-aşa, oricum n-are de gînd să se-apuce de fumat, dar la o bere, din cînd în cînd, e bună şi cîte o ţigară. Şi ce dacă se prinde toată lumea din local că ea nu-i fumătoare, că numai se prosteşte?
Je m’en fiche şi basta!
Cu fiecare nouă zi Ana constată că înjurăturile englezeşti nu mai au acelaşi farmec. Sînt prea comune. Le ştie toată lumea. Aşa că preferă să treacă la cele franţuzeşti, deşi în afară de merde şi aia cu fişu’ nu mai ştie altele. Cele ruseşti, pe de altă parte, sînt prea bătătoare la ochi, chiar dacă băştinaşii nu prea le înţeleg. Ştiu şi ei un „nu, záiaţ, pagadí” şi-atît, că mai mult n-au de unde. Asta este şi fraza cu care se băgă, mai ales băieţii, în seamă.
„Ştiu şi eu ceva în rusă: nu, zaiaţ, pagadi, din desenele alea ale voastre. Ce înseamnă?”
Nici măcar nu ştiu ce înseamnă, da’ e un motiv numai bun de a te băga pe felie cu rusoaicele. Sau poezioarele învăţate la orele de rusă din clasele primare. Halal motiv! Foarte atractiv! Ce să mai!
„Aveţi grijă să nu care cumva să vă doară capu’ de-atîtea limbi străine, îi compătimeşte Ana în gînd de fiecare dată cînd se găseşte cîte un prostălău care se bagă în seamă cu faza asta răsuflată, să nu vă epuizaţi materia cenuşie, că ce se face rusa fără voi?” Şi asta, mai ales, după ce în anul întîi s-a lăsat prostită de un şmecheraş din ăsta – cuvîntul şmecheraş cam tot atunci l-a învăţat – , care, după ce s-au sărutat, i-a rîs în nas şi i-a zis că a fost doar o curiozitate a lui, să vadă cum se mozolesc basarabencile. „Destul de bine, se pare”, a concluzionat apoi, făcînd-o să intre în pămînt de ruşine. Pf! Prostiile tinereţii! Haha.
– Blea, padruji, az trebu’ numadicît sî ni-mbătăm, anunţă Rita de cum intră în local.
Aşa că, după vreo douăzeci de minute, în mijlocul mesei tronează o Stalinskaia de un litru, mai multe sticle de Fanta şi Coca-Cola la jumate, cîteva beri Ursus şi exact şapte pahare. Chef în toată regula, păcat că în seara asta bagă ăştia numai manele.
– Futu-i, nu mai au altă muzică, numa’ cîcaturile de manele, mormăie Tanea pe sub nas.
Într-un ring improvizat, cîteva fete se fîţîie pe „OOOOOO, viaţa mea”.
– Da voi şi parcî sînteţ moarti, le ia Rita la rost pe prietenele ei de pahar, hai sî dăm şî noi din cur, nu videţ cum sî lămăiesc aiestea?
– Stai că n-am băut destul, rîde Ana, înc-un coktail şi mergem.
Îşi toarnă apoi în pahar o treime bere, o treime vodkă şi o treime Coca-Cola. Admiră satisfăcută rezultatul şi apoi gustă.
– Mmmm, plescăie fericită din buze, ar trebui să-ncercaţi şi voi.
Toţi cei care trec pe lîngă masa lor întorc aproape invidioşi capul după sticla de vodkă, Ana îi aude chiar cum înghit în sec.
După mai multe cocktailuri, fetele – în afară de Olga, care nu se prea dă în vînt după astfel de afirmări în public, şi Olesea, care rămîne cu ea să-i ţină de urît, – hotărăsc că ar cam fi timpul să meargă în ring, curaj au cît încape şi chiar mai mult decît atît, aşa că, odată ajunse acolo, aproape nimeni altcineva nu mai are loc de ele. Rita, atît cît îi permite raportul inegal între înălţime şi echilibrul precar menţinut cu greu, încearcă să le imite pe Georgiana şi Ana-Maria, care îşi agită nervos fesele şi sînii mici. În schimb Ana şi Tanea se încing într-o zbînţuială languroasă á la T.a.T.u. pe ritmuri „minunate”, de-i fac pe toţi masculii din bar să saliveze în timp ce le urmăresc cum se freacă una de cealaltă, arcuindu-şi spatele, mîngîindu-şi coapsele şi sînii. Conştiente de acest lucru, cele două se unduiesc şi mai provocator, făcîndu-i să oscileze şi mai greu între hotărîrea de a merge lîngă ele sau de a rămîne pe loc. Dacă cele două sînt pe bune… pe invers? Niciodată nu se ştie. Această nehotărîre, vizibil întipărită pe chipurile majorităţii tipilor, le face pe fete să umple localul cu hohote. Bărbaţii, tot bărbaţi!

Publicat de: trenulfoamei | 25 Ianuarie, 2008

EXAMENUL

Ana scrîşneşte din dinţi, amintindu-şi de acea primă sesiune, cînd a avut de luptat din greu cu prejudecăţile de nezdruncinat ale majorităţii profesorilor, încercînd din răsputeri să demonstreze că este o luptătoare şi că nu este nici pe departe atît de proastă pe cît a fost calificată de la bun început, fără a i se recunoaşte şi cunoaşte capacităţile. A reuşit pînă la urmă, chiar dacă era o acceptare cu jumate de gură. Pentru ea a fost suficient. A fost acceptată şi acesta este lucrul cel mai important. A reuşit să schimbe măcar un pic părerile profilor despre studenţii basarabeni, chiar dacă unii mai susţin că ea este o excepţie care nu face decît să întărească regula, definiţie care, crede ea, e o mare prostie, pentru că, în mod normal, excepţia nu întăreşte regula, ci dă naştere la noi reguli.
Zîmbeşte mulţumită acestor gînduri. Se întoarce apoi spre Tanea şi Rita. Cel puţin Tanea n-o face de rîs, pe cînd Rita…
Tanea a învăţat şi, cu un pic de ajutor din partea colegilor, cu un pic de ajutor din partea copiuţelor de la Rita, a reuşit să scrie cîte ceva la toate subiectele propuse. În schimb Rita a copiat de mama focului. Ea este singura dintre ele care se bazează întotdeauna la examene pe fiţuici şi copiat. Dacă nu are de unde copia, este un om mort. E în stare să stea trează cîteva nopţi înainte de examene, dar nu ca să înveţe, ci ca să-şi facă „bombe”, pe care numai ea ştie pe unde le ascunde că n-o prinde nici un prof. E deja specialistă la copiat, la fel ca şi fata popii de altfel, cu care Rita e în aceeaşi grupă. Amîndouă au curajul să scoată „bombele” chiar şi dacă stau în primul rînd, sub nasul profului şi a asistentelor. Oricum, aşa e mult mai simplu decît să înveţe sistematic şi, mai ales, decît să citească toată bibliografia obligatorie. Cea opţională nici nu intră în calcul.
– Ce-ai avut, mă fată, de erai aşa de fericită? o ia Rita în primire după examen. Să nu zici că de la tablétcili pe care ţi le-am dat!
– Aha…
– Am crezut la un moment dat că ai galiúnişi, intervine Tanea. Am uitat cî ai luat trávkî.
– Aha… N-ai văzut cum a stat şi proasta aia numai lîngă mine şi m-a supravegheat?
– Ghini-o făcut, am apucat şî eu sî mahliuiesk fărî sî mă vadî. Tu măcar ai învăţat, da’ eu n-am citit ní figá, niş o carti, ştii tu cî nu pre pot sî citesc cărţîli în ingliş şî niş n-am vitezî la citit ca tini.
– Da mai lasî-mî, tu nişodatî nu citeşti, i-o trînteşte Tanea.
– Parcî tu citeşti tăt timpu!
– Iaca citesc, nu ca alţîi…
– Ia lăsaţi, nu vă mai sfădiţi, bine c-aţi scris amîndouă, da’ hai odată la cămin că nu mai pot, o să mă duceţi în schinare, dacă mai stăm mult pe-aici.
– Îţi pun o bere, dacă iau examenul, o cuprinde Rita de după umeri.
– Okei.
Examenul l-au luat toate trei – Ana cu zece, Tanea cu şapte, Rita cu cinci. Rita însă este cea mai bucuroasă.
– Anuşca, berea-i a ta! Mergem disară în bar. Tinuţ vini pisti douî zîli. Putem mergi liniştíti.
Este deja o tradiţie ca fiecare examen luat să fie sărbătorit. Cînd e picat se bea de ciudă. Dar tot se bea. Se bea şi se fumează în cantităţi industriale – ceva mai puţin aşteptat de la nişte fete.

Publicat de: trenulfoamei | 24 Ianuarie, 2008

SKIN ON SKIN

După două pastile calmante – pe care Rita le ia cu prescripţie medicală pentru a-şi calma nervii cu care are într-adevăr probleme – Ana intră într-o stare de relaxare soră cu hipnoza sau euforia. Bine că a învăţat. Scrie aproape mecanic.
Pe la mijlocul examenului începe să fredoneze pe sub nas proaspătul hit al Sarei Connor „Skin on skin”.
„Just a little bit more love… just a little bit more passion… this is how it should begin… skin on skin…”.
Colega din rîndul din faţă se întoarce mirată către ea. Ana îşi însă continuă mormăiala fără s-o bage în seamă. Una din cele două asistente se apropie şi ea, simţind că ceva nu e-n regulă. Totul este ok, Ana scrie în continuare, sigură de cunoştinţele sale, dar şi fredonează, lăsată lejer pe spate în scaun, creînd la un moment dat impresia că ar avea vreo fiţuică sau ceva sub bancă de pe care copiază. Nu are, dar acest lucru n-o convinge pe asistenta care rămîne lîngă ea pe tot parcursul examenului, citind tot ceea ce scrie Ana pe foi. Iar de scris a scris destul. Noroc de ea că n-au bănuit-o că-i drogată, altfel nu mai vedea licenţă şi celelalte bucurii ale vieţii de student de anu’ patru, anormal de stresat pe ultima sută de metri.
În prima sesiune, Lilea, o prietenă de la mate-info, a ieşit plîngînd din sala de examen. Ana a întîlnit-o, din întîmplare, pe holul facultăţii.
– Mi-o spus că nici nu vrea să mă vadă-n examen pînă-n anu’ patru, pentru că sînt basarabeancă, i-a explicat aceasta Anei printre lacrimi, şi am învăţat, eram sigură că iau notă bună…
N-a crezut-o atunci. S-a convins mai tîrziu, simţind discriminarea pe propria piele, cînd s-au afişat rezultatele primului examen – lingvistica generală – şi a văzut că are nota 5. A crezut că a-ncurcat proful nota, aşa că a mers în biroul lui pentru a clarifica situaţia.
Domnul Mihnea, profesorul de lingvistică, mic de statură, rotund ca un castravecior, a măsurat-o din cap pînă-n picioare.
– Cum te numeşti? a întrebat-o el pe un ton ironic. Banu? Aha, din Republica Moldova?
S-a ridicat de la birou şi s-a apropiat de ea.
– N-am greşit nota, drăguţă, chiar n-am greşit-o, tonul îi creştea treptat. N-am greşit-o, căci ştiu că voi ăştia, basarabenii, sînteţi nişte ignoranţi, nişte proşti şi nişte îngîmfaţi. Mai ales fetele. Voi nu veniţi aici să-nvăţaţi. Aveţi bursă, staţi gratis în căminele în care copiii noştri ar trebui să stea şi vă faceţi de cap, stricîndu-i şi pe ei. N-ar trebui să vă dea statul român nici un leu. Şi tu-ndrăzneşti să-mi spui mie că am greşit nota!
Începuse să gîfîie de furie.
– N-am greşit-o şi dacă nu ieşi chiar în momentul ăsta afară din birou, îţi dau patru şi nu te mai trec pînă-n ultimul an, să umbli după mine şi să te milogeşti să te ascult şi să te trec anul cel puţin cu cinci, ca să poţi intra în licenţă, dacă o să intri, ceea ce nu cred că se va întîmpla!
Ana a ieşit în acel moment din birou, simţind că nu mai avea mult şi ar fi izbucnit în plîns. Nu înţelegea totuşi de unde această prejudecată a celor de aici. Cunoştea colege din an, românce băştinaşe, care-şi rezolvau examenele la un tęte-ŕ-tęte destul de intim cu profii. Acestea însă treceau drept fete cuminţi şi silitoare. Pe cînd ele, cele cîteva basarabence din an, care se străduiau să înveţe, fiind toate copii de intelectuali, erau considerate nişte curve şi nişte proaste.
Bine că nu încercase şi domnul Mihnea să se dea la ea, cum a încercat un prof de filozofie cu o altă colegă care a merse la el pentru acelaşi motiv – să conteste o notă. Filozofu’ a înghesuit-o într-un colţ al biroului şi numai o cheie răsucită din afară în broasca uşii a salvat-o, iar nota a rămas aceeaşi, necontestată.

Publicat de: trenulfoamei | 23 Ianuarie, 2008

CIOCÎRLIE SAU BUFNIŢĂ

Ana ridică cu greu privirile peste grupul omogen de obiecte neidentificabile de pe masa de lucru şi se priveşte în oglinda de deasupra mesei. Dimineaţa primului examen. Din penultima sesiune. Beah!
Are ochii tulburi, un pic umflaţi de nesomn şi de prea multă cafea. Parcă şi cearcănele au început să se vadă tot mai pronunţat (şi tocmai la ea, care se laudă că nu are cearcăne şi nici nu va avea vreodată!).
Îşi aruncă ochii peste cursuri pentru ultima dată. Este deja destul de tîrziu, iar ea nu e o persoană care să înveţe mai uşor dimineaţa. Seara şi noaptea e timpul perfect pentru creierul ei să poată stoca informaţia primită. A citit mai demult undeva că astfel de oameni fac parte din categoria „bufniţelor”, iar cei care reuşesc să înveţe cel mai bine dimineaţa sînt „ciocîrliile”.
Îşi scoate ceasul din poşetă – este ceasul mecanic, de mînă, primit în dar de la părinţii ei la aniversarea a şaisprezece ani, în răstimp de cinci ani l-a lăsat fără cureluşă, aşa că-l ţine în poşetă.
Opt şi zece. Reuşeşte să ajungă la timp şi să-şi ocupe loc în sală. O trezeşte pe Tanea care tresare speriată, sare jos din pat şi începe să se îmbrace în grabă de parcă i-ar fi zis că a luat foc căminul.
– Ou fuck! Di şi nu m-ai trezît mai răbdi? Shit! Shit! Unde mi-i bliuzka? Nu mai apucăm noi locuri.
– Poate ne ţine loc Simona.
– Da, blea, ca data trecutî, c-am stat în faţî.
Chestia cu locurile în timpul examenelor este destul de importantă. Doar unii profi îi aranjază în ordine alfabetică – în aceste cazuri Ana stă tot timpul exact în primul rînd, chiar sub nasul profului, ceea ce nu e chiar aşa de plăcut – ceilalţi îi lasă să stea cum vor. Iar ei, lucru normal, se refugiază cît mai departe de primele rînduri. Nici chiar în ultimul, ci aşa, pe la mijloc, unde eşti mai ferit de ochii scrutători ai asistenţilor. Să te poţi „concentra” în linişte.
Cafeaua, consumată în cantităţi industriale, o face să meargă ca ameţită pînă la facultate. Şi nici măcar nu e sigură dacă e de la oboseală sau de la cafea. Are o stare neplăcută de agitaţie, cu binecunoscutul nod în stomac. Nici Tanea nu arată mai bine.
– Am eu nişte tablétci la mine, vrei? îi propune Rita cînd cele două ajung într-un sfîrşit în sală.
Tot ea a fost şi cea care le-a păstrat cîte un loc bun, exact pe la mijlocul sălii.
Simona nici n-a venit încă.
– De care?
– Calmante.
– Da, dă-mi o pastilă. Mai bine două.
– Hei, ci faciţ? Ci-ai păţît că bei pastile?
Tanea le priveşte mirată pe amîndouă.
– N-o păţît nimica, da’ o vrut sî-i dau nişti calmanti.
– Ana, tu eşti nebunî, ce-ţ trebui calmanti? Ai învăţat, care-i problema?
– Am învăţat, da dacă nu iau pastilele, nu mai am putere să stau la examen. Ori merg la cămin de pe-amu, ori pun capu pi bancă şi dorm.
– Ştii că îţ dau cîti tablétci vrei, da să m-ajiuţ, bun?
– Akei! Deal!
– Voi undi staţ? îşi reaminteşte Tanea cea mai problematică întrebare.
– Aici, îi arată Rita cele două locuri de pe mijlocul rîndului.
– Aşa, da’ cari-i locu’ pintru mini?
– Locu di la marginî îi liber, da’ eu nu stau acolo, cî ti zastucéşti răpidi acolo.
– Niş eu n-aş sta acolo…
– Las’ că stau eu, se oferă Ana, staţi voi la mijloc să puteţi copia, că eu am învăţat destul. Ştiu temele. Nu mă pierd.
– Anuşca, ti iubesc, o sărută Rita pe obraz.
– Şî eu… Cîti o datî, este şi Tanea de acord.

Publicat de: trenulfoamei | 22 Ianuarie, 2008

CIO, PITACIOK, NI SPITSIA? (trad.: Ce-i, Purcelus, n-ai somn?)

– Ce tot faceţi atîta gălăgie? Mai şi rîdeţi să nu poată omu’ dormi de voi. E ora trei noaptea, se auzi mormăitul supărat al lui Tinuţ, care avea de susţinut un proiect a doua zi.
– Învăţăm. Da ce, dom’ inginer, nu poţi dormi? Ció, Pitaciók, ni spítsia?
Iar rîsete şi chicote-nfundate.
– Ştii bancul?
În încercarea de a face faţă oricăror situaţii neaşteptate, Ana a reuşit să descopere o metodă mai mult decît ingenioasă – s-a transformat într-un depozit de bancuri. De unde le adună şi cum de reuşeşte să le ţină minte pe toate, rămîne un mister pentru ceilalţi. Această metodă însă nu e niciodată în contradicţie cu celelalte pe care şi le-a însuşit. Ştie să fie şi rece şi „caldă” în acelaşi timp. Cînd nimic altceva nu dă rezultate, un banc sau o glumă rezolvă totul, calmînd spiritele.
– Ţi-l spun în rusă sau în română? întreabă Ana nerăbdătoare.
– Zi-l în română, să-nţeleagă toată lumea, că se supără unii pe urmă, cred că vorbim de ei, propune Tanea mai împăciuitoare.
– Bine, da’ avea mai mult farmec în rusă. Cică Vini Puh, adică ursuleţul Winnie, şi Pitaciók, purceluşul, au evadat din zonî. Pentru cei care nu înţeleg traduc: puşcărie, închisoare, zdub, mititică. Aşa, deci, evadează ei. La marginea rîului lîngă care era închisoarea îi aştepta o barcă. Au urcat ei în barcă şi au pornit. S-au înţeles să vîslească cu schimbul: cînd oboseşte unul, mai dă celălalt din vîsle. Primul trebuia să vîslească purceluşul. Oboseşte ăsta, îl trezeşte pe ursuleţ şi se pune să doarmă el, da’ nu reuşeşte să adoarmă, că ursuleţul îl pocneşte cu vîsla în cap. Speriat, purceluşul se trezeşte. Da ursuleţul de colo: „Ce-i, Pitaciók? N-ai somn? Ia şi mai vîsleşte atunci”.
Şi Ana şi Tanea şi Rita, care între timp s-au trezit, au izbucnit într-un rîs zgomotos de-ţi vine să crezi că imediat li se dezleagă buricu’ de la atîta hohotit.
– Bine, zice Tinuţ supărat foc, dacă tot nu doarme nimeni, să nici nu doarmă.
Se ridică nervos, aprinde becul în cameră şi porneşte casetofonul. Celelalte fete se trezesc şi ele, pe rînd, neînţelegînd ce se întîmplă în cameră.
– Voi, ci, blea? Aţ ahuít? se ridică nervoasă Olesea, tot amu tătî lumea la culcári, învăţatu zîua, noaptea oaminii normáli dorm. Gata, spasíba za vnimánie, şou acóncen. Sî nu vă mai văd cî aprindiţ lumina cî vă dau în cap. Cari vre sî-nveţî sî-ş aprindî veioza.
Stinge lumina şi casetofonul şi se bagă înapoi în pat, lăsîndu-le pe cele două buclucaşe chicotind.
Ana-Maria şi Geanina n-au prea înţeles mare lucru din ce se întîmplase, aşa că au băgat fiecare capul înapoi în pernă ca să-şi prelungească visele întrerupte.
Aşa se întîmplă de fiecare dată cînd cele două se pun să înveţe împreună, mai ales noaptea. De la cursuri ajung cu totul în altă parte – la bîrfe sau la bancuri sau la filme sau la actori şi actriţe sau la băieţi sau oriunde în altă parte unde numai despre cursuri şi examene nu este vorba. Iar şuşotelile şi rîsul lor au darul de a-i trezi şi pe ceilalţi. Are mai mult farmec dacă mai bagi pe ici pe acolo, printre cursuri, şi cîte o glumă, o bîrfă, două despre un prof sau o colegă, o poveste, două de dragoste auzite, trăite sau citite. Mai ales citite. Oricît ar părea de ciudat, toate discuţiile lor tot spre literatură se întorc. Doar erau la litere, nu? Degeaba încearcă Olesea sau Geanina să le înţeleagă. Ele sînt la drept, alta este aria lor de interes. Rita e cu totul de pe altă planetă, iar Ana-Maria – la sport – merge din Paşti în Crăciun la ore. N-o interesează şcoala. Cluburile şi discotecile sînt pasiunea ei.

Publicat de: trenulfoamei | 21 Ianuarie, 2008

Inainte de sesiune

Sesiunea se apropie vertiginos, iar fetele încearcă să nu-şi facă deocamdată griji. Cel puţin nu roşcata, care este la litere, şi nici Olesea, care e la drept. Ambele, chiar dacă obişnuiesc să treacă din chef în chef, cînd e vorba de examene, învaţă pe rupte şi iau note chiar bune. Rita încearcă şi ea, dar îi dă mari bătăi de cap mai ales engleza, care, a-nţeles ea într-un tîrziu, nu se reduce numai la „I love you” şi „Fuck you”.
Examenele, numai vreo cinşpe la număr, nu sînt mare lucru pentru cei familiarizaţi sau pentru maniaci, dar reprezintă o adevărată problemă pentru studenţii obişnuiţi care numai în post şi rugăciune o duc toată sesiunea. Noaptea se învaţă cel mai bine, iar ziua se doarme.
Ana învaţă împreună cu Tania, roşcata, care este şi ea la engleză, dar în altă grupă. Celelalte prietene sînt la franceză şi la germană, iar Rita e la teologie-engleză. De obicei, fetele învaţă în paralel la cîteva materii odată, literaturile împreună, gramaticile împreună. Cel mai mult au de învăţat la literatura română, mai ales că acesta e unul dintre obiectele pentru care au optat pentru examenul de licenţă, aşa că încep şi termină tot cu el.
– Care sînt etapele creaţiei lui Stănescu? îşi ridică Tanea nasul pistruiat de după cursuri.
– Ăăă… poetică…, filosofică… şi… nu mai ştiu. Uită-te şi tu în curs că nu mai ţin minte.
– În care curs era? În primul sau în al doilea despre Stănescu?
– În al doilea.
– Aha! Am găsit… Blea, mă cam zaibéşte Stănescu-aista, nu-mi place deloc cum scrie.
– Cum nu-ţi place? Dar melodia cu „ploua infernal şi noi ne iubeam prin mansarde”, încearcă Ana o interpretare mai puţin reuşită, îţi place?
– Da. Să nu-mi zici că el a scris cuvintele! se revoltă Tanea.
– Ba da. Nu-s faine?
– N-am ştiut, se arătă ea foarte dezamăgită. Melodia asta chiar îmi place, e-aşa de plină de dragoste.
– Hai lasă melancolia, îşi scarpină Ana talpa piciorului drept, aşezîndu-se într-o poziţie mai comodă pe scaunul tare.
Ridică apoi veioza mai sus, să vadă cursurile.
– Nu te ştiam aşa de sentimentală. Şi mie îmi place melodia. Nu-mi place în schimb Paula Seling. Mi-a zis un tip care a fost coleg de clasă cu ea că era o proastă şi jumătate şi băieţii o luau toţi peste picior.
– Las’ că nici pe ei nu-i poţi crede tot timpul. Dacă nu le dai ce vor, eşti rea şi proastă pentru ei.
– You’re right, da’ oricum nu-mi place de ea. Cîntă bine, nu zic ba, da’ nu-mi place rója ei şi gata.
– C-un ziar pe faţă merge, cum zic paţánii,
– Ha-ha-ha! Ca-n „Scary movie-2”, comedia ceia tîmpită, ştii? Faza cînd i-a pus negru’ punga de hîrtie pe cap fantomei.
Rîsul „colorat” al Anei îi trezeşte şi pe ceilalţi.

Publicat de: trenulfoamei | 20 Ianuarie, 2008

Da, domnişoarelor!

                  A doua zi, la cursul de dimineaţă, Ana aproape dorme cu capul pe masă.
                  – Ce-ai făcut azi-noapte de eşti aşa obosită?
                  Miha este una dintre cele mai invidioase şi mai răutăcioase colege. Îşi bagă tot timpul nasul unde nu-i fierbe oala. E tot timpul curioasă să le afle pe toate, altfel moare.
                  „Altă fată a popii…”
                  Ana ridică cu greu capul şi o priveşte cu ochi somnoroşi.
                  – A fost la chef toată noaptea, răspunde în locul ei Tulupcik, care stă cu un rînd mai în spate şi, din cîte se pare, este hotărîtă să nu piardă nici o ocazie de a se răzbuna.
                  – Da. Am fost toată noaptea la chef şi am tras o băută pe cinste. Ce ne-am mai distrat! Pînă dimineaţa. Sunt frîntă de oboseală.
                  „Na! Să muriţi de ciudă, că prea vreţi să le ştiţi pe toate. Şi nici n-am chef de voi, pensionarelor, mor de somn. Ce ne tot bagă ăştia cu alte grupe la seminarii? Numai de tolomaca asta dau peste tot. Nu poate omu’ respira în voie de cosiţele ei.”
                  – Deci nu ţi-ai învăţat la Pancu?, insistă Tulupcik, mîngîindu-şi cosiţele blonde de care e tare mîndră, mai ales că se aude strigată rusoaica sau la blonde de la Moldavie de unii colegi şi profesori.
                  – Nu prea. Îţi dai seama că numai timp de aşa ceva n-am avut. Mi-am agăţat acolo un tip aşa de mişto –  o priveşte cu coada ochiului, luîndu-şi un aer cît mai indiferent – că nu m-am putut dezlipi de el toată noaptea. M-a condus pînă în cameră şi mi-a propus să ieşim azi la o pizza. Da’ nu ştiu dac-o să fiu în stare să ies undeva la cît de obosită mă simt.
                  „Acum chiar că mori de ciudă. Ştiu că ai motive să-mi faci  zile negre. Aşa-i că m-ai mînca friptă?  Sta-ţi-aş în gît!”
                  – Da’ am auzit că te-ai bătut acolo cu fata popii, încearcă Tulupcik  lovitura sub centură.
                  – Cum, se miră Miha, tu te baţi ca băieţoii?
                  – Da, dar numai cînd e nevoie. Îmi prind bine orele de kick-box cu Marcello, iar aseară chiar a fost nevoie de aşa ceva, mai ales că trebuia să-l protejez chiar pe el.
                  Cu aceste cuvinte Ana îşi culcă înapoi capul pe masă, lăsîndu-le pe cele două  cu gura căscată. Miha are o bîrfă în plus, iar Tulupcik  un motiv de a o urî în plus.
                  Adevărul e că are nişte colege de grupă de invidiat. Sînt treizeci şi trei în grupă – trei sînt băieţi, restul fete, dar, pe cît sînt de multe, pe atît de rău se înţelege. Sînt grupate toate în bisericuţe de cîte cinci-şase sau trei-patru şi se bîrfesc între ele. Ana constată că, cu cît mai multe fete sînt într-un singur loc, cu-atît mai multe probleme apar, acestea crescînd în mod geometric în raport cu numărul fetelor. Mai ales la Facultatea de Litere se poate observa acest lucru foarte clar..
                  Fiind singura studentă basarabeancă din grupă, Ana nu face parte din nici o bisericuţă şi nici nu bîrfeşte pe nimeni. Încearcă să se înţeleagă bine cu toate fără a se afilia vreunuia dintre grupuleţe. Adevărul e că este, de fapt, singură. Între atîţia colegi.
                  Îi pare rău că Olga nu poate fi în aceeaşi grupă cu ea. Îi este chiar ciudă că e nevoită să moară singură de plictiseală pe la cursuri. Cînd se mai întîmplă să fie amîndouă la acelaşi curs, chiar dacă acest lucru se întîmplă destul de rar, se distrează pe cinste. De fiecare dată găsesc cîte o prostie de care să rîdă. Ba de vreun cuvînt spus de un coleg sau de vreun prof, ba de întîmplările din seara precedentă, de orice li se pare lor a fi ieşit din comun.
                  Problema este că Ana are un rîs foarte zgomotos şi molipsitor şi, de fiecare dată cînd  începe să rîdă la curs, toată lumea se întoarce spre ele. Rîsul este printre puţinele lucruri la care n-a renunţat şi care o ajută să treacă peste momentele dificile, dar şi să se simtă bine cu prietenii.
                  Odată, la un curs de gramatică, în timp ce profa explica nişte reguli, cele două prietene şi-au găsit de povestit bancuri, destul de tare însă cît să le poată auzi şi fetele de lîngă ele.
                  „Da, domnişoarelor!…” s-a auzit dintr-o dată în sala de curs. Olga s-a făcut şi mai mică sub masă, iar Ana era gata să se ridice de la locul ei fiind sigură că vor fi date afară.
                  „…Chiar nu înţelegeţi nişte chestii atît de simple?” a continuat profa, urmîndu-şi explicaţiile date fetelor din primul rînd  referitoare la noile reguli gramaticale.
                  Şi Ana şi Olga au răsuflat uşurate, însă această confuzie, care a reuşit să le zăpăcească pe moment, le oferea noi prilejuri de rîs de fiecare dată cînd îşi aminteau de ea.
                  Altă dată, la un curs opţional de folclor, cele două se plictiseau de moarte de bîlbîiala doamnei Vrancea care iar îşi uitase foile acasă şi nu mai ştia ce trebuie să le dicteze. Din obişnuinţă, Olga s-a întors către o colegă din spate şi i-a spus:
                  – Dă-mi, te rog, o piatră sau ceva să-i arunc în cap.
                  Această expresie o foloseau cele două cînd era vorba de ceva sau de cineva extrem de plictisitor sau enervant. Însă colega spre care s-a întors atunci Olga nu era Ana, ci o alta, care habar n-avea pe ce lume se află.
                  – Stai un pic, i-a spus  aceasta, luată  prin surprindere, să mă uit sub masă, poate găsesc ceva…
                  Văzînd că este chiar luată în serios, Olga i-a zis să stea liniştită, că a fost doar o glumă.
                  – A… da?
                  Adevărata reacţie la această glumă a urmat abia în pauză, cînd Olga i-a spus Anei ce s-a întîmplat în timpul cursului. În  momentul următor însă s-a întors şi s-a îndepărtat de Ana ca să nu fie recunoscută şi nici văzută împreună cu ea, pentru că aceasta a izbucnit în binecunoscutul ei rîs molipsitor şi gălăgios, care a durat cîteva minute, făcîndu-i pe toţi cei care se aflau pe hol  să-şi întoarcă privirile uimite spre sursa rîsului.   
                  Primul curs a doua zi după chef era deci cel ţinut de Pancu sau, mai bine-zis, domnişoara Pancu, una dintre cele mai severe profesoare. O domnişoară bătrînă şi strictă, care favoriza băieţii şi nu suporta fetele. Băieţii erau pentru ea cele mai inteligente şi mai dăruite fiinţe.
                  „Băieţii au o inteligenţă şi un intelect natural. Fetele sînt nişte proaste care trebuie să se chinuie nopţi întregi să înveţe lucruri simple pe care ei le înţeleg fără prea multe explicaţii. Faptul că fetele au de multe ori succese  mai mari nu se datorează inteligenţei lor naturale, ci încăpăţînării lor perseverente”.
                  Era o teorie pe care, ori de cîte ori avea ocazia, o expunea publicului ascultător. Şi asta cu toate că făcea ea însăşi parte din categoria fiinţelor defavorizate.
                  Era o profesoară cu toane în adevăratul sens al cuvîntului. Cînd intra într-o sală de curs şi se aşeza la catedră, mirosea întîi masa, strîmbînd din nas.
                  – Ce obicei prost au unii profesori de a scuipa cînd vorbesc, iar saliva lor puturoasă se depune toată pe masă şi miroase într-un hal fără de hal, încît nu pot sta aici. Trebuie să-mi ştergeţi masa dacă vreţi să ţinem curs.
                  Îi zîmbea apoi cît de provocator putea unuia dintre puţinii băieţi care erau la Litere, Mircea, preferatul ei –  despre care spunea că „e pe jumătate pierdut pentru societate”, asta pentru că acesta avea o prietenă destul de drăguţă, colegă de grupă cu el, şi o relaţie destul de serioasă –   întrebîndu-l suav:
                  – N-ai vrea, dragule, să-mi ştergi, te rog masa cu buretele acesta? Umezeşte-l întîi.
                  Cînd era vorba de băieţi, îşi punea la bătaie tot farmecul celor patruzeci de ani demult trecuţi, zîmbind cu faţa ei uscată, acoperită din plin cu fond de ten şi fard de obraz şi mişcînd, la fiecare zîmbet, din urechile mari şi îndepărtate de craniu.
                  Ea însă nu era capul de listă al ciudaţilor din facultate.
                  Acest loc îl ocupa unul dintre profesorii de franceză, cu care Ana nu avea de-a face, dar de care auzise şi pe care-l văzuse pe holurile facultăţii. Era un domn la fel de trecut ca şi domnişoara  şi, la fel ca şi ea, prefera băieţii. Într-un mod destul de evident. În timpul orelor de curs se plimba printre bănci, aşezîndu-se lîngă „favoriţii” lui pe care-i mîngîia pe obraz, făcîndu-i să roşească de ruşine şi furie. Nu prea îndrăzneau să comenteze însă nici unul. Toţi vroiau să treacă examenul de literatura franceză. Mulţumit de rezultate, proful trecea mîndru pe holurile facultăţii, cu nasul cîrn în vînt, cu mersul legănat de femeie şi cu dosarul plin de cursuri sub braţ.   
                  Ana aşteptă cu mare nerăbdare să se termine orele – de obicei nu chiulea, oricît de obosită şi de sictirită ar fi fost – dormind cu capul pe bancă în pauze. Iar Miha şi Tulupcik aşteptară nerăbdătoare momentul cînd domnişoara Pancu ar fi întrebat-o pe Ana şi aceasta n-ar fi ştiut. Moment care, cînd a venit, le-a dezamăgit profund. Ana învăţase chiar mai bine decît  s-ar fi aşteptat oricare dintre colegi.
                 În acel moment Ana ştia că nu trebuie să fie neapărat un medium ca să-şi dea seama că multiubita ei amică şoptise printre dinţi exact acel suca pe  care-l şuierase blonda din tren. Cînd s-a întors către ea, aceasta se prefăcu a căuta concentrată rău ceva printre cursuri, iar Miha i-a zîmbit, arătîndu-i un ok american, care în Bulgaria nu era altceva decît gestul care înlocuia cea mai metafizică înjurătură: cea a expedierii la origini.
                  „Mai du-te tu,” o trimise Ana în gînd, întorcîndu-i spatele.

Publicat de: trenulfoamei | 19 Ianuarie, 2008

Trezăşti-ti, putoare!

                  Seara, cheful promis nu a întîrziat să înceapă. Adevărul e că, chiar dacă nu ar fi fost planificat, acesta tot s-ar fi desfăşurat, în aceleaşi condiţii, cu aceiaşi participanţi şi cu aceleaşi flacoane de pălincă şi vin moldovenesc. Motivul exista: era Crăciunul pe stil vechi, cum să nu sărbătorească?
        – Trezăşti-ti, putoare!
        Rita o trage jos din pat pe Ana.
        – Da’ cît îi ora?
        – Mult. Îi ora di chefuit, hai, jios din pat. Îmbrac-ti şî hai cî ni aşteaptî paţánii.
        – Care paţáni? Eu n-am spus la nime să m-aştepte.
        – Cum cari? Marcello, Ghivi, Max, Andreica, Stiopa.
        În timp ce vorbeşte, Rita îi scoate din dulap o pereche de blugi şi un tricou mulat şi încearcă să o îmbrace pe Ana, care, încă buimacă de somn, nu realizează ce se întîmplă şi unde se află.
        – Paţáni de-a noştri, nu romişi de-a tăi. Mai lasî-i în cîcat şî pi tăţ romişii, nu vez cîţ băieţ îmblă după curu tău şi tu ti faşi cî plouî?
         – Care băieţi?
         – Ştii tu cari, nu ti mai sfărma ca  piciana în lapti.
         – Cine zice… nu îmblă nimeni după mine, încearcă Ana o vagă apărare, dar ştie că nu va reuşi, în faţa Ritei cel puţin, aşa că se dă bătută şi se lasă îmbrăcată ca un copil mic.
        Blugii şi-i trage ea singură cu greu.
        – Te-ai cam îngrăşat, văcuţă, acasî. Uiti şi cur mari ai. Te-ai îndopat cu ce-ai apucat, aşă-i?
        – Am mîncat şi eu, că mama face mîncare tare bună.
        – Hai odată, gata eşti?
        În căminul băieţilor petrecerea este în toi. Pe hol, plin de sticle  goale de bere, de mucuri de ţigară şi de bucăţi de beteală de pom.
        – O! Padrúgi, aţ vinit cu urátu’?
        Băieţii par a fi mai mult decît bucuroşi de creşterea numărului de fete, cu-atît mai mult cu cît acestea sînt de-ale lor, astea-s de gaşcă.
        – La urat şî la băut, le răspunde Rita veselă. Uitaţi pi şini-am adus. O vinit Ana az di-acasî.
        – Maladéţ, trebu sî bem pintru Ana, Marcello îi întinde un pahar de unică folosinţă cu vin roşu. Eu l-am adus, îi di la mini di-acasî. Dacî nu bei, mă supăr.
        Cum să nu bea şi să-l supere pe Marcello? Bine-nţeles că o să bea Şi vin şi pălincă şi bere, privindu-l pe sub gene pe Marcel.   
        De la chef nu lipsesc nici Tanea, nici Olesea, nici Olga, nici Silvia, nici Geanina, nici Ana-Maria, nici fata popii, care este de nelipsit de la orice chef. Tulupcik  n-a venit.
        De fapt ea nu prea merge pe la sindrofii şi cluburi. Preferă să stea în cameră şi să le ţină fetelor predici cu tot felul de exemplificări – menite să scoată în lumină caracterul periculos şi frivol al băieţilor – înainte ca acestea să meargă undeva, iar cînd se întorc le chestionează cu nesaţ – mai conştiincioasă ca un poliţai în timpul anchetelor – ca să afle orice amănunt ce ar putea ţine de vreo poveste de amor.
        Fatele se zbînţuie toate în mijlocul camerei, încercînd să dea fiecare ce are mai bun. Olga, micuţă cum este, nici nu se vede dintre ele. În schimb Rita se vede cel mai bine. Seamănă cu un cocostîrc în comparaţie cu celelalte fete. 
        Şi, dacă tot e vorba de fete, în general, în cămin, acestea sînt împărţite în două tabere:        1) studentele românce, care, din invidie, le consideră pe basarabence  curve, şi 2) studentele basarabence, care, parte, sigure pe şarmul lor, le consideră proaste şi urîte pe românce, parte, mai slabe de înger, le iau drept exemplu, supunîndu-se unor diete ucigătoare pentru a fi la fel de slabe, încercînd să intre în acea categorie a femeilor „şnur” foarte la modă prin aceste părţi (ce să le faci, săracele? Dacă  n-au ce mînca, tre să zică şi ele ceva. Că-s la modă, de exemplu, şi s-au scos).
         Ana nu face parte din nici una din aceste tabere, are în schimb prietene din toate taberele. Olesea, de exemplu, este o figură reprezentativă a taberei femeilor „şnur”, la fel şi Rita, iar Tanea le consideră aproape pe toate româncele, în afară de colegele de cameră, proaste şi curve. Geanina şi  Ana-Maria, deşi fac parte din tabăra adversă, fac excepţie în privinţa colegelor de cameră, cu care, de altfel, se înţeleg destul de bine. 
        Nici fata popii nu se include în nici una din aceste categorii. Ea eeste excepţia excepţiilor. Formează o categorie aparte în care este singurul membru deocamdată.
        Ana îşi roteşte prin cameră privirile încă somnoroase. Marcello a ieşit undeva probabil, pentru că nu mai reuşeşte să-l repereze în mulţimea care se foieşte agitată pe ritmuri house.
        – Ai venit? o auzde ea pe Olga.
        – Aha, Ana cască prelung, da’ mor de somn.
        – Sărăcuţa de tine, de ce n-ai rămas în cameră să faci nani?
        – Da, parcă poţi cu Rita? A venit şi m-a luat pe sus… şi-n plus vreau să-l spriţîkesk  pe Marcello.
        – Aha! face Olga aproape dezamăgită, înseamnă că o să mă laşi iar să stau singură la chef.
        – …
        – Ştii ce? Decît să mă părăseşti tu, mai bine plec eu singură. L-am văzut pe Max.
        – Încă te mai gîndeşti la Max?
        – Din lipsă de ocupaţie. Hai că te-am lăsat, vezi ce faci cu Marcello.
        Ana o urmăreşte pe Olga cum se îndepărtează de ea, apropiindu-se în acelaşi timp, cu paşi studiaţi de Max. Nu-l poate suferi pe Max ăsta. Ce-a văzut Olga la el? Parcă ar încerca anume     să-i facă ei în ciudă.  
        Dintr-o dată simte cum cineva o ridică de mijloc, iar apoi, prin cîteva mişcări bine calculate, o întoarce cu picioarele în sus şi cu capul în jos. Nu apucă decît să scoată cîteva icnete scurte. Nu-l vede pe cel care continuă s-o ţină cu capul în jos. Norocul ei este că n-a apucat să bea prea mult.
        „What the fuck… cine are chef de glume? Sper că nu-i Ghivi…”
        Da’, vorba aia, speră mata, moşule, că degeaba speri… Dintr-o singură mişcare Ghivi o readuce pe Ana cu picioarele pe pămînt, arătîndu-şi victorios dantura strîmbă.
        – Privet, zaika, ci mai faci?
        – A, privet , îl sărută ea tandru pe obraz.
        Ghivi este printre ultimele persoane pe care Ana ar fi avut chef să le vadă. Cel puţin în această seară, cînd i-a pus gînd rău lui Marcello şi nicidecum circarului de Ghivi, oricît de avtaritét s-ar crede acesta.
        – Văd cî ai vinit di acasî, da’ nu ţ-o pre fost dor di mini. N-ai vrut sî stai cu mini az dimineaţî sî ti ajiut eu cu bagaju’.
        – Azi dimineaţă eram obosită rău… Da’ ce, ţie ţi-a fost dor de mine?
        – Kanéşna că mi-o fost. Ce zici, nu vrei sî ieşîm afară sî ni paniatim? Hai, amu, zaikai, ştii cî ti iubesc. Di şi nu vrei sî mă ierţ pintru prostia cu plecatu’ acasî şî cu zvonurili din cămin, ştii cî n-am vrut sî ti supăr, nu mai dovidem sî ajiung la tren dacî mai trecem şî pi la tini, hai, amu, Anuşca, mă crez?.
        – Of, Ghivi, iar torni minciuni cu caru’, ţi-am spus că nu te mai cred, nu şi gata. Te-am avertizat, da’ n-ai vrut să m-asculţi. Ce mai vrei acum?
         Ghivi este fostul. S-au certat după trei luni, iar acum întreg căminul de fete, în asociaţie cu cel de băieţi, încearcă să-i împace. Ana însă nu vrea să cedeze. Pe lîngă multele faze pe care i   le-a facut acesta, de exemplu ultima lui boacănă a fost că a plecat acasă în vacanţa de iarnă fără să-şi ia rămas bun de la ea care este prietena lui oficială, iar ceva mai înainte a  aflat că  se lăudase la toţi băieţii ce bună era prietena lui la pat.
        Are fantezie băiatu’, recunoşte şi ea, ăsta e un plus în favoarea lui, dar şi a ei – i-a făcut reclamă bună, nu? –  dar adevărul este că ei nici n-au apucat să se culce. Acest lucru a supărat-o cel mai tare pe Ana – faptul că a-mpînzit ţara cu chestii de genul ăsta înainte ca lucrurile despre care a povestit să se fi întîmplat, dar dacă s-ar mai fi şi întîmplat?… 
        Nu, este hotărîtă să nu se mai împace cu el. E-adevărat că-i un tip drăguţ, că sînt multe fete care abia aşteaptă să pună laba pe el, dar cam la atît se reduce meritul lui.
        Îl vede atunci pe Marcello intrînd în cameră cu o cană în mînă. Uite o persoană de care are chef. Se îndreaptă spre el fără să-i pese că-l lasă singur pe Ghivi, chiar în momentul în care acesta încearcă  să-i spună ceva important probabil.
        Marcello îi zîmbeşte de parcă ar fi aşteptat-o de mult timp. Ana se apropie de el şi, înainte ca acesta să spună ceva, îi expediază în joacă un pumn în coaste. Acesta este salutul lor. Marcello îşi toarnă vin într-un pahar de unică folosinţă curat.
        – Nu ştiu ce-am făcut cu paharu’ meu, dă Ana din umeri, privindu-l în ochi şi păstrînd mai mult timp decît ar fi necesar mîna sa pe mîna lui înainte de a lua paharul pe care acesta i-l întinde mîndru nevoie mare.
        – Nu vrei să ieşim pîn’ afară, începe el nehotărît, să…
        Dar nu apucă să-şi ducă rugămintea la bun sfîrşit. Tot timpul trebuie să meargă prost cîte ceva în momentele cele mai importante şi nu este prima dată cînd Ana ajunge la cîte un moment important în care  Marcello reuşeşte să-şi adune suficient curaj şi intervene ceva, dar mai ales cineva.
        Cine alta poate strica un moment ca acesta decît fata popii?
        La toate chefurile care nu sînt date de cei de la teologie – chefuri la care ea este prima invitată – fata popii se autoinvită. Oricum ea nici nu are nevoie de invitaţie, simte în aer chefurile de la kilometri distanţă, chiar şi prin somn.
        Şi de astă dată este prezentă şi în căutare de noi aventuri. Pantalonii albi, transparenţi, lasă să se vadă minusculii tanga roşii, iar bluza, neagră, decoltată şi la fel de transparentă – sutienul roşu. E deja ameţită şi pornită pe cucerit. N-a văzut în toată mulţimea de băieţi din cameră pe nici unul demn de agăţat decît pe Marcello –  care este pe punctul de a o lua pe Ana de mînă şi de a ieşi împreună din încăpere, moment pe care Ana îl aşteaptă de ceva vreme.
        Mulţumită de această descoperire, fata popii se apropie de el, legănîndu-şi provocator şoldurile, şi-l înlănţuie cu braţele de după gît.
        – Hai să dansăm, krasavcik.
        Nu-i lasă timp de gîndire şi-l trage după ea spre mijlocul camerei, lăsînd-o pe Ana singură lîngă masa cu băutură.
        – Dacî o laş sî ţî-l iei şî pi Marcel, eşti o mari proastî, o aude Ana pe Rita strigîndu-i la ureche ca să acopere muzica ce începuse să urle. Eu în locu’ tău i-aş rupi gîtu’ ca la şắrpi.
        Ana simte cum i se ridică tensiunea. A depăşit de ceva vreme stadiul anului întîi de facultate cînd plîngea din orice mărunţiş şi se lăsa călcată în picioare de orice puşlama. Acum nu mai este dispusă să cedeze, cu-atît mai mult fetei popii şi, mai ales, nu pe Marcello.
        Îşi toarnă o jumătate de pahar de vin şi-l aruncăă pe gît dintr-o înghiţitură.
        „Súca, de data asta trebuie să te învăţ minte. Făt-Frumos vrei? Îţi arăt eu Făt-Frumos…”.
        Se apropie de cei doi care dansau în mijlocul camerei un blues pe muzică house. Se opreşte lîngă ei şi-i priveşte cîteva momente. Fata popii îşi freacă ostentativ corpul de Marcello, care, fiind mai moale din fire, nu reuşeşte şi nici nu prea ştie cum să se rupă din îmbrăţişarea ei.
        – Auzi, tu, îi strigă Ana mai vechii rivale, noi doi, arătă cu degetul spre sine şi spre Marcel, avem ceva de băzărit, aşa că nu ti mai băga, îl ia pe Marcel de mînă şi dă să plece, trăgîndu-l după ea.
        – Kudá? Noi dansam, îl trage fata popii înapoi de mînă, nu-i aşa, Marcellito? îl cuprinde ea şi începe să-l sărute pe gît şi buze, privind-o provocator pe Ana.
        Aceasta însă nu mai aşteaptă să vadă ce urmează. O înşfacă de păr şi-i trage un pumn în burtă. Fata popii, luată prin surprindere, căde în genunchi şi începe să urle.
        – O, paţani! Sî pizdesc padrúgili, strigă unul dintre băieţi şi în jurul celor trei se adună toţi curişii de la chef, aranjaţi frumos  în cerc, ca prin filme.
        Careva opreşte muzica pentru ca spectacolul să poată fi urmărit cu şi mai mare atenţie.
        –  Dacă te mai prind că te bagi în viaţa mea, îţi rup coastele!
        Ana spumegă de furie:
        – Ai înţeles, suca?
        – Tu eşti nebunî, blea, du-ti náhui,  blea…
        Fata popii însă nu apucă să termine cu binecuvîntările, căci Ana îi mai expediază un picior în coaste, trîntind-o la podea.
        – Asta ca să-ţ fie învăţătură di minte, mai aruncă ea şi un pahar de vin roşu peste pantalonii albi, paţánii mei îs paţánii mei, poneala ?
        Apoi iese triumfătoare din cameră, lăsîndu-i pe toţi cu gura căscată.
        Pentru o singură zi este mai mult decît de-ajuns
        – Stai!, aleargă Marcello în urma ei. Stai! Trebui sî băzărim…
        O ajunge pe scări.
        – Hai să ieşim undeva în oraş, la o bere sau la ceva. Nu mai am chef de scandaluri.
        Marcel o cuprinde timid pe după umeri.
        – Hai că mergem unde vrei tu, numa’ stai sî-mi iau ceva pi mini.
        – Adă-mi şi mie haina, îi aia maro, îmblănită.
        – Vin răpidi, aşteaptî-mî.
        Din cameră se aude iar muzica, cheful continuă, dar chiar şi aşa, pînă mîine, ştirea va face înconjurul căminelor. Dacă ar exista şi un ziar, întîmplartea ar apărea pe prima pagină cu un titlu cu litere de-o şchioapă. La naiba!
        Cînd revine Marcel cu hainele, Ana e cam pleoştită.
        – Du-mă cît mai repede de-aici.
        Coboară şi, după ce ies pe poarta liceului-internat cu care căminele lor împart aceeaşi curte, o apucă pe sus, pe malul Crişului. Ana îl apucă de braţ şi-şi lasă capul pe umărul lui Marcel, care, teribil de încîntat de gestul ei, merge foarte ţeapăn, ca să n-o deranjeze.

Older Posts »

Categorii