Cum să n-o iubească pe Olga?

Atît Ana cît şi Olga s-au acomodat foarte greu în anul întîi, în hotelul din Felix. Oricît de hotel ar fi fost, tot n-ar fi reuşit să înlocuiască casa de care erau departe. În plus, nu aveau încă prieteni, bursa nu le ajungea tot timpul. Trebuiau să-şi facă singure de mîncare, dar în hotel nu se permitea să se ţină reşouri, aşa că s-au văzut nevoite să ia masa la cantinele din Felix, care erau destul de scumpe sau să se mulţumească doar cu iaurt şi pufuleţi cînd nu-şi mai permiteau luxul cantinelor. Nici măcar al celei de la universitate. Şi acolo era destul de scump pentru cele şase sute de mii cît era bursa în primul an de studii. Aici intra şi masa şi drumul spre facultate, care era destul de lung – cu autobuzul pînă-n Oradea, apoi cu tramvaiul pînă-n centru, apoi cu alt autobuz pînă la universitate – cam trei sute de mii numai abonamentele.
                  Hotelul care le ţinea loc de cămin era destul de îngrijit şi de frumos şi a rămas aşa cîtva timp, nu prea mult în orice caz, şi după ce s-au cazat studenţii. Apoi lifturile au început să se blocheze între etaje, oglinzile din lifturi şi de pe hol au dispărut, la fel şi becurile,  care – deşi erau puse în fiecare dimineaţă – seara se evaporau ca la comandă, sistematic. Asta pentru că, atunci cînd vine vorba de studenţi, aceştia sînt în stare să transforme şi White House-ul în cămin studenţesc în cîteva săptămîni.
                  Ziua urla muzica din aproape toate camerele, seara începeau să urle fetele din anu-ntîi că vor acasă.
                  Ana s-a smiorcăit şi ea cîtva timp, mai ales atunci cînd mergea la proaspetele ei prietene – Olga şi Silvia – şi-i trăgeau cîte un bocet colectiv.
                  „Ce te smiorcăi atîta de parc-ai fi o stropitoare cu izvor, nu crezi că-ţi ajunge? – se încurajau ele una pe alta. Miorlăi toată ziua de parcă ţi-ar fi murit cineva…”
                  De fapt, pentru Ana murise. A simţit că-i murise copilăria şi puritatea şi că de-acu încolo va fi pe cont propriu, singură, departe de casă, obligată să se descurce cum o şti. I se prăbuşise întreg turnul de aşteptări pe care-l ridicase cu grijă şi greutate. Nu vroia toate aceste surogate care se abăteau necunoscute peste ea, o împresurau din toate părţile, fără să-i lase şansa de a mai da înapoi. Ştia că lucrurile nu mai puteau fi aşa cum le ştia ea dintotdeauna.
                  Tot Olga a fost cea care a ajutat-o, azvîrlind-o, fără să ştie, într-un fel de chestie revelatorie.
                  – Come on, i-a vorbit ea atunci, te crezi cea mai nedreptăţită pentru că ai tăi aproape te-au forţat să vii aici? Lasă astea, gîndeşte-te şi tu la altceva, la ceva frumos care să te facă să uiţi…
                  – Da, ai dreptate. Cînd eram mică, îmi plăcea să mă joc de-a Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana cu frate-meu şi-l îmbrăcam în rochii de-ale mele, transformîndu-l în Ileana Cosînzeana, iar eu eram  Făt-Frumos.
                  –  Săracul, înseamnă că-ţi băteai joc de el urît de tot.
                  –  Ba nu, nu-mi băteam joc de el, chiar ne plăcea. Eu eram cel mai tare, făceam balaurul bucăţi de fiecare dată.
                  Apoi, dintr-o dată, Ana a descoperit un adevăr care era mai aproape de ea decît crezuse: putea fi în continuare voinicul, oricum nimeni n-ar fi ştiut. Putea ţine piept balaurilor, oricît de mari. Soarta era de partea sa. Trebuia numai să-şi îmbunătăţească tehnica. Descoperind acest lucru, toate gîndurile i s-au dat peste cap, au luat o nouă formă, creînd o nouă ordine. A încetat să se mai smiorcăie. Nu avea voie. Făt-Frumos nu s-ar fi plîns niciodată.
                  Cum să n-o iubească pe Olga?