Capitolul 10 – Administraţia

Nimic. Celi a adormit peste ea înainte de a fi reuşit ea să-i explice că nu putea acum. Nu numai acum. În general nu putea.
                  În rest s-a înţeles foarte bine cu toţi colegii de cameră, cu toate glumele lor mai mult sau mai puţin nesărate pe care ea le suporta fără să se supere.
                  O trezeau de multe ori dimineaţa, strigînd prin cameră că a întîrziat la ore, nu înainte de a-i fi legat picioarele de pat, iar apoi se distrau cînd o vedeau atîrnînd cu capul în jos. Îi puneau flacoane goale în rucsac sau cîte o piatră frumos învelită în hîrtie albă, cîte o revistă porno sau borcane de sticlă cu gîndaci de cameră capturaţi cu grijă şi închişi acolo de vii. Ea nu se supăra niciodată, avînd grijă să le întoarcă însă toate fazele, bine-nţeles, prin alte glume. Erau doar colegi de cameră! De ce să se supere?
                  Se-nţelegeau chiar bine: ei făceau mîncare, ea spăla vasele, iar la sfîrşitul săptămînii îi punea pe fiecare să-şi schimbe lenjeria de pat, să-şi scuture saltelele şi păturile şi să măture prin cameră.
                  După o săptămînă de convieţuire paşnică, această poveste mai puţin obişnuită a ajuns la urechile administratoarei care, scandalizată, a chemat-o de urgenţă pe Ana la ea.
                  – Cum se poate aşa ceva, dragă? Cum de stai singură cu atîţia bărbaţi în cameră? Îi cunosc pe toţi, sînt oameni de treabă…
                  „Da, da, sînt toţi nişte arhangheli, iar eu le pîngăresc schitul! Vezi să nu cumva să fie chiar aşa.”
                  – … dom’ profesor (adică Alex, tipu’ cu care se-nţelegea Ana cel mai bine fiind cel mai paşnic dintre ei; era la master şi în acelaşi timp preda la universitate; starea civilă – căsătorit, copiii – în stadiul de proiect) este om însurat. Cum de stai cu ei în cameră? Nu ţi-e ruşine? Păi, bine-nţeles, eşti basarabeancă,  ştiam eu că sunteţi toate nişte poame, dar, totuşi, nici chiar în halul ăsta. Cu patru bărbaţi în aceeaşi cameră! Este inadmisibil! Ai noroc că nu merg să te reclam la doamna Mia, nu-ţi mai dă ea loc în cămin în veci, dacă află despre comportamentul tău scandalos. Da’ se poate, dragă?
                  Furia o cuprinse atunci pe Ana, căreia îi venea să arunce cu ceva, orice,  în capul proaspăt coafat şi vopsit al  doamnei Florica, administratoarea căminului de fete.
                  „Lua-te-ar naiba de scorpie, după ce că aproape  m-ai lăsat să dorm în stradă, tot tu mai şi urli”.
                  A izbucnit.
                  – Păi nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră, atunci cînd am venit, să-mi găsesc singură un loc?
                  – Da, dragă, dar nu cu băieţi în cameră!
                  – Nu am găsit în altă parte şi nu puteam rămîne cu bagajele în faţa căminului, pe bancă, să aştept – după două zile de drum obositor – să binevoiască careva     să-mi facă loc în cameră, de parcă eu n-aş avea acelaşi drept ca şi ceilalţi să stau în cămin. Mi-aţi spus să-mi caut loc şi eu mi-am găsit. Şi, oricum, e mult mai bine aşa decît în faţa căminului, pe bancă.
                  – Te cred că e mult mai bine, cum să nu!
                  Administratoarea fierbea, dar nici Ana nu se lăsa mai prejos.
                  – Ca să nu mai zici că nu ţi-am oferit posibilitatea de a-ţi găsi un loc, uite, doamna Florica începu să răsfoiască registrul şi listele cu locuri şi trecu pe un capăt de hîrtie cîteva cifre, îţi dau cîteva numere de camere în care sunt locuri libere. Găseşte tu ceva, să nu mai stai cu băieţi în cameră –  îi întinse petecul de hîrtie – că e revoltător.
                  Ana ieşi nervoasă din biroul administratoarei.
                  – Curvele naibii, strecură administratoarea printre dinţi, vin aici numai să se fută şi le strică şi pe fetele noastre. Mai şi stau gratis în cămine şi au pretenţia de locuri bune şi camere zugrăvite. Să-şi facă singure reparaţie în camere dacă nu le place. Javre-mpuţite!
                  Loc liber – oficial – Ana a găsit numai în 219, de unde ieşi un cap blond, ciufulit, cu un capăt de mustăcioară abia mijită, care îi zise că au loc liber, dar că prietena lui nu era-n cameră, era la serviciu, la fel şi cealaltă colegă, iar el şi prietenul colegei aveau ordin  să nu hotărască nimic fără ele şi, mai ales, să nu primească pe nimeni în cameră, dar, dacă ea vroia să intre, putea intra că ei nu se supărau.
                  – La mine în registru scrie că e cameră de fete, se zburli administratoarea, nu mă interesează cine stă. Scrie că stau fete, înseamnă că fete stau. Te trec la 219. Ai ceva împotrivă?
                  Bine-nţeles, dacă aşa scrie! Nu mai avea nici o importanţă faptul că în loc de fete stăteau băieţi. Da, dar nu era cel puţin oficial o cameră de băieţi. Logic! ( „…aş fi ingrat, dacă n-aş recunoaşte cognoscibilitatea debordantă de care dai dovadă în expunerea ta!”) Logic! Iar asta era partea cea mai importantă.   
                  Şi nu, nu mai avea nimic împotrivă, de ce-ar avea ceva? Totul era cum nu se mai poate de bine pus la punct. Perfect!
                  Ana a rămas în continuare în 220. Cel puţin pe băieţii de acolo îi cunoştea. Nu erau ca puştii din camera vecină care stăteau toată ziua pe hol la ţigară şi se zgîiau  la fetele care veneau de la duş numai în prosop sau mai mergeau uneori la budă numai ca să urmărească – căţăraţi pe rezervor – ce se petrece în buda vecină. Curios hobby! Pasionant!

                  – Domnişoară, sîntem la Cluj. Nu trebuia să coborîţi aici? 
                  Ana tresare şi deschide speriată ochii. Cum naiba a reuşit iar să adoarmă? Cele două blonde nu mai sînt în compartiment. Probabil au coborît mai repede. Domnul elegant de lîngă ea o priveşte calm.
                  – E Clujul. Nu trebuia să coborîţi aici? repetă el.
                  – Ba da, se ridică Ana trezită dintr-o dată.