Capitolul 11 – Sorin

Domnul o ajută să coboare cele două genţi uriaşe pînă jos pe peron. În afară de servietă acesta nu mai are nimic.

– M-am gîndit să vă trezesc pentru că am văzut că dormeaţi foarte adînc. Staţi să vă ajut, aoleu, ce grele sunt, mai ales pentru o fiinţă atît de firavă. Aşa, lăsaţi că le duc eu, se opinteşte el sub greutatea genţilor.

– Lăsaţi, mă descurc eu, încearcă Ana foarte puţin convingătoare.

– Nu face nimic, le duc eu. Le duc eu.

– Mulţumesc mult.

– Fiţi liniştită, mă descurc. Ce v-aţi fi făcut dacă nu vă trezeam eu? Ştiţi, se mai întîmplă să mai adormi şi, dacă nu este cîte cineva care să te trezească, pierzi gara şi ajungi cu totul în altă parte.

– O dată am adormit şi eu şi, continuă el, în loc să cobor la Cluj, am ajuns la Deva, începe să rîdă singur, un pic răguşit.

„Măi să fie! Nenea ăsta nu e nici pe departe ruşinos. Nici impotent nu pare. Cel puţin acum, că în tren era cam mutălău…”

Ana îl priveşte cu coada ochiului, cu o mirare ascunsă. Măi să fie!

– Mergeţi mai departe sau rămîneţi la Cluj?

– Merg la Oradea.

-Eu merg la Satu-Mare, însă am rută abia peste o oră şi jumătate. Dumneavoastră?

Ana îşi aminteşte de nenorocitul de personal cu care trebuie să meargă timp de cinci ore pînă la Oradea. Şi asta după ce are de aşteptat aproape patru ore.

– Peste trei ore.

– Dacă vreţi, putem merge undeva la o cafea, pune el cele două genţi jos lîngă uşa gării.

„Să nu-mi zici că ăsta nu le-a băgat în seamă pe japiţele alea pentru că mă băgase pe mine în seamă! Mamă, sînt beton! M-a şi invitat la o cafea… De fapt, e ceva tipic la bărbaţii cu principii învechite – le place să fie ei cei care fac primul pas, nu să fie luaţi ca din oală. Bine, drăguţule! He-he! Dacă ne-ar vedea blondele, din suca nu m-ar mai scoate. Ce mai, are alte gusturi nenea. Numai să nu fie vreun obsedat, că numai de ăştia am norocul să dau.”

– Sorin, se prezintă el.

– Ana.

– Sînteţi din Oradea? se interesează domnul Sorin.

– Da, minte Ana, sînt din Oradea.

E mai bine aşa, să nu ştie cine e şi de unde e.

– Dar de unde cunoaşteţi rusa atît de bine?

– Prietenul meu e din Moldova, lăţeşte ea minciuna, şi m-a învăţat cîte ceva, „…de exemplu cum să pun la punct nişte curve rusoaice”.

Rusoaice. Cuvîntul i se pare al naibii de urît, asta mai ales dacă îi este adresat ei. Şi totuşi nu ezită uneori să-l atribuie unor fete ca ea. Încercînd să se detaşeze de acest statut, de acest cuvînt care sună ca o ruşine.

A rămas mirată cînd, în ’93, atunci cînd a pus pentru prima dată piciorul pe pămîntul ţării-mamă – nu mult timp după tam-tam-ul cu Podul de Flori – undeva prin Huşi, toţi cei de vîrsta ei i-au spus rusoaică şi nicidecum altcumva. S-a războit trei zile ca să le demonstreze că numai rusoaică nu era, dar la plecare, agitîndu-şi braţele în urma maşinii, noii ei prieteni i-au strigat voioşi: „Pa, rusoaico! Să mai vii pe la noi.”

– Sper că nu voi avea probleme cu prietenul dumneavoastră, face Sorin dintr-o dată cîţiva paşi în spate.

– Nu, nu, staţi liniştit.

– La cafeneaua din gară, de la etaj e bine? schimbă el mersul discuţiei. Putem merge acolo ca să nu fim prea departe de peron.

– E bine.

Cafeaua i se duce, amară, pe gît în jos cu mare greutate. Ceaşca este ciobită în dreptul toartei şi Anei i se face dintr-o dată scîrbă de toate. Nu neapărat din cauza cafelei, dar îşi are şi aceasta rolul ei. Aşa o trăsneşte pe ea dintr-o dată – să nu mai aibă chef de nimic.

Îl priveşte aproape cu dezgust pe Sorin care încearcă să-i facă, timp de aproape o oră, curte. Nu că nu este drăguţ, dar nu mai este ea curioasă. Ş-apoi are prieten (oricum ar părea însă, acesta nu este argumentul forte! Şi ea este conştientă de acest lucru). Este ceva la nenea ăsta care-i displace.